FRAGMENTE DIN POVESTEA NOASTRĂ

Ești actor la bază. Cum ai decis să faci pasul spre regie/dramaturgie? Când a fost prima ta experiență de acest fel?

Primul spectacol ca autor-regizor a fost Déracinés / Rupți din rădăcini care a avut premiera în 2018, în cadrul Sezonului Franța-România. Am lucrat atunci cu Centrul Național al Dansului din București și Teatrul LMP din Paris (Lavoir Moderne Parisien). Dorința de a scrie și de a regiza a decurs destul de natural din actorie. Deși parcursul meu s-a conturat, în ultimii 10 ani, mai degrabă în jurul actoriei de teatru și film, am renunțat destul de repede la delimitarea aceasta, oarecum academică, actorie-regie-scriitură. Pentru mine, granițele dintre cele trei au fost destul de fluide, încă de la început. Lucrul acesta vine, probabil, și din formarea mea la școala din Liège, unde studenții sunt învățați să dobândească, în primul rând, autonomie și libertate creativă, nu forme de dependență față de regizor. 

Referitor la spectacolul FRAGMENTE DIN POVESTEA NOASTRĂ, cât de mult te identifici cu personajele tale și cât de mult rezonezi cu temele atinse? Există vreo poveste personală care te-a motivat să scrii piesa?

În spectacol sunt reprezentați, prin prisma ficțiunii, oameni care au marcat cultura orașului Piatra Neamț (Victor Brauner, G.T. Kirileanu), dar și adolescenți, părinți, elemente din arealul geografic al orașului, tablouri ale lui Brauner sau cărțile lui G.T. Kirileanu. Am ales să vorbesc despre situații, oameni și evenimente din istoria locului în încercarea de a crea o punte de legatură între trecut și prezent. Una dintre problematicile centrale ale spectacolului este emigrarea și aici se creează o conexiune directă cu parcursul meu personal (eu însumi locuiesc în străinătate de 16 ani). Problematica plecării este construită pornind de la întrebările: de ce plecăm? – de ce rămânem? – de ce ne întoarcem? 

În piesă sunt descrise evenimente și personalități importante, dar din păcate prea puțin cunoscute publicului larg. Cum a decurs procesul de documentare?

Am plecat de la cadrul general al proiectului și anume orașul sub dimensiunea sa culturală și educațională pe trei paliere de abordare: Obiectul (Spațiul), Subiectul (Comunitatea) și legătura dintre cele două. În ceea ce mă privește, m-am ocupat de partea Subiect/Comunitate. În perioada de documentare, am stat de vorbă cu oameni care activează în domeniul culturii (muzee, bibliotecă, facultatea de muzică, comunitatea evreiască, festivalul de film etc.) Am plecat de la întrebarea „Ce aduce oamenii împreună?” / „Ce unește, de fapt, comunitatea?”. Răspunsul cel mai evident a fost: cultura.

Foarte important a fost și interviul realizat cu voluntarii din echipa Teatrului Tineretului, elevi la liceele din oraș.

Referitor la personalitățile evocate în text, care-au căzut în uitare, când am mers la biblioteca județeană, de exemplu, citind numele de pe fațadă, „G.T. Kirileanu”, m-am întrebat care este povestea acestui om. Am fost impresionat de felul cum și-a construit drumul, traversând două războaie mondiale și mai multe schimbări de regim de-a lungul existenței sale (1872-1960). Am fost profund emoționat de iubirea sa fără margini pentru cărți. Am decis destul de repede că el sau cărțile lui vor fi reprezentate, într-un fel sau altul, în spectacol. Însă, nu mi-am propus să fac un spectacol istoric. Elementele de istorie aduse pe scena de teatru sunt interesante în măsura în care spun ceva despre noi, astăzi. Despre prezentul nostru. Astfel, am creat o legătură, din punct de vedere dramaturgic, între personalități marcante din cultura locului și tinerii de azi. Un dialog între ieri și azi, între epoci diferite care „se privesc” una la lumina celeilalte. Practic, trecutul și prezentul „stau față în față”, evocând ceva despre noi, azi. În mod natural, în „dialogul” dintre cele două a interferat viitorul – viitorul imprevizibil al tinerilor la început de drum într-o lume destabilizată de crize succesive, tragedii colective și războaie – aceleași problematici cu care s-au confruntat, la rândul lor, Brauner și Kirileanu în alte contexe istorice.  

Ai jucat rolul lui Victor Brauner în producția Netflix “Transatlantic”. Ai ales să adaugi personajul lui în piesă fiind influențat și de această experiență?

Brauner este născut la Piatra-Neamț și deși nu a locuit foarte mult aici, rămâne o figură emblematică pentru oraș. Am ales sa îl aduc în ficțiunea documentată pe care am scris-o plecând de la parcursul lui. Vorbim despre un om care și-a petrecut viața căutându-și un loc în care să poată trăi și crea. El este un artist de origine evreiască. Un artist suprarealist, pe deasupra, la începuturile acestui curent artistic, când receptarea operelor suprarealiștilor nu era foarte bună în rândurile publicului larg. Până la terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, el trăiește cu teama profundă de a nu fi prins și trimis în lagărele morții. Pleacă din România la Paris. Apoi, se refugiază în sudul Franței când Germania nazistă ocupă Parisul. Călătorește cu pașaport fals. El este singurul din grupul artiștilor ascunși undeva lângă orașul Marsilia, căruia nu i se acordă viză pentru Statele Unite. Fuge din nou pentru a supraviețui, de data asta în Munții Alpi. După război este exclus din grupul suprarealiștilor.

Îmi amintesc în mod special de o scenă din timpul filmărilor: Victor se uită – eu mă uit – cum prietenii săi pleacă spre port pentru a se îmbarca către Statele Unite. Unul dintre colegii actori mi-a spus, într-o pauză, să mă gândesc la ultima replică a lui Firs de la finalul piesei Livada de vișini a lui Cehov: „Au încuiat. Au plecat. M-au uitat.” Plecarea, fuga în căutarea unui loc unde să poți fi tu, sunt prezente în parcursul lui Brauner. Și aici „ne întâlnim”. Brauner și-a trăit viața de pe poziția complicată a minoritarului care-și croiește drumul în mijlocul unei majorități ostile. El a spus un lucru care mi s-a părut relevant dacă ne uităm la războaiele ce au loc în atâtea colțuri ale lumii, astăzi: „Geografia este cea care mi-a creat cele mai mari necazuri în viață.”

Cu ce îți dorești să rămână publicul la finalul spectacolului?

Nu am așteptări în mod particular de la public, în măsura în care fiecare om are propria sa percepție și va recepta spectacolul din poziția în care se află. Am construit acest spectacol plecând de la ideea că teatrul este un loc al memoriei comune. Am ales să vorbesc despre comunitate pornind de la ideea unei comunității care se destramă prin plecarea masivă a oamenilor către orizonturi mai bune. Însă, am procedat în sens invers: am pus lumina pe cel care se întoarce pentru a construi ceva – „ceva care să stea-n picioare”.

Ce pot spera este ca oamenii care vor veni la spectacol „să se întâlnească” cu fragmente din povestea orașului pe care le cunosc deja sau despre care vor afla lucruri noi.

Cum ți s-a părut întreaga experiență a proiectului european UNLOCK THE CITY?

Lucrul/ Aspectul cel mai benefic în cadrul proiectului este tocmai întâlnirea între cele patru teatre și universitățile care fac parte din proiect. Europa traversează o perioadă tulbure la nivel politic și social. Proiectul aduce împreună oameni și instituții în încercarea de a construi o reflecție comună despre orașe diferite, într-o Europă din ce în ce mai divizată. În ceea ce privește experiența de lucru din timpul proiectului, am colaborat cu oameni profesioniști sub coordonarea echipei manageriale a Teatrului Tineretului.

(în dialog cu Oana Balaci, secretar artistic)