Clădirea în care Teatrul își desfășoară activitatea a fost construită între anii 1929 – 1947, după planurile de construcție ale arhitectului Roger Bolomey din București, antreprenorul lucrării fiind Carol Zane. A început să funcționeze ca teatru abia din anul 1959, dat fiind faptul că, până la acel moment, a fost închiriată, prin licitație, fie unor persoane fizice, fie unora juridice, fiind cunoscută în epocă și cu funcționalitatea de cinematograf sau cu cea de “club muncitoresc”. La sfârșitul anilor ’50, clădirea este readusă, în sfârșit, la funcționalitatea pentru care fusese proiectată: aceea de teatru.
Din cheltuielile totale de construcție, peste 50 % au fost bani publici asigurați de Primăria orașului, la care s-au adăugat fonduri de la Prefectură, Ministerul Culturii Naționale, partide politice, Rezidentul Regal al Ținutului Prut, diverse societăți particulare. Comitetul de construcție a Teatrului a fost prezidat de G. V. Măcărăscu, membrii fiind V. A. Grigoriu, G. V. Mareș, prof. A. Rotundu, I. Radu și C. Bogdan. Ctitorul acestei construcții, G. V. Măcărescu, animator al vieții cultural-artistice din oraș, magistrat și important om politic, deputat de Neamț în Parlamentul României timp de 16 ani, a fost cel care a muncit ani de zile pentru obținerea terenului, pentru constituirea Comitetului de inițiativă în vederea construirii teatrului (1929), pentru proiectarea și luarea în antrepriză a lucrărilor (1930), pentru asigurarea fondurilor și urmărirea executării lucrărilor, fază cu fază, pentru dotarea edificiului cu toate cele necesare: calorifere, instalații de scenă, cabine pentru creatori, mobilier adecvat pentru sala de spectacole, foaiere și celelalte spații. Nu a mai apucat să își vadă visul devenind realitate: la fel ca și ceilalți membri ai Comitetului, care au fost arestați, deportați sau cu domiciliu forțat, Măcărăscu a fost și el o victimă a noului regim “democratic”. Moare în 1953, înainte de a fi judecat, în Penitenciarul Ocnele Mari, în județul Vâlcea. G. V. Măcărăscu lasă în urmă un spațiu cultural pentru comunitatea nemțeană, pentru generații întregi de artiști și spectatori și o moștenire simbolică de asumat pentru viitorii politicieni ai orașului.
Activitatea teatrală profesionistă debutează în Piatra Neamț în anul 1958 pe scena Sălii Roxy, construită în 1870 de Petrache Liciu – Caia chiar în mijlocul orașului, în spațiul dintre actuala clădire a Teatrului și Hotelul “Ceahlăul”. Secția Piatra – Neamț a funcționat public între octombrie 1958 și iunie 1961, făcând parte, din august 1958, din organigrama Teatrului băcăuan, fără să aibă personalitate juridică, fără director, regizor sau secretar literar. Actorul Paul Varduca a fost primul șef al Secției, având atribuții administrative. În cele trei stagiuni ale Secției, au fost prezentate publicului pietrean un număr de 20 de premiere, dintre care trei au fost produse de Studioul “Casandra” al Institutului de Teatru București. Spectacolul inaugural din data de 3 octombrie 1958 a fost una dintre producțiile preluate de la Institut, astfel încât momentul de debut al acestei instituții va rămâne mereu asociat cu numele celebrului regizor și pedagog David Esrig, care avea atunci doar 23 de ani. Vicleniile lui Scapino, în regia tânărului Esrig, îi avea în distribuție pe la fel de tinerii absolvenți de actorie Leopoldina Bălănuță, Florin Piersic, Radu Voicescu, George Motoi, Cosma Brașoveanu etc.
În anul 1959, Ion Coman, ctitorul Teatrului Tineretului ca instituție, se transferă de la Teatrul Regiunii București la Piatra Neamț, ca șef al Secției create de el în acest oraș și insistă ca această secție să devină un teatru de sine stătător.
Prin Hotărârea nr. 357 din 8 iunie 1961 a Consiliului de Miniștri “Secția de teatru din Piatra Neamț devine independentă, cu denumirea de Teatrul de Stat din Piatra Neamț.”
În luna martie a anului 1967, Teatrul din Piatra Neamț a participat la Festivalul de Teatru pentru Tineret și copii de la Nürnberg și la Săptămâna Internațională a Teatrelor pentru Copii și Tineret de la München. Una dintre scenele germane pe care urma să fie prezentat spectacolul regizat de Ion Cojar, AFARĂ-I VOPSIT GARDU’, ÎNĂUNTRU-I LEOPARDU’, se numea Teatrul Tineretului (Das Theater der Jugend).
Cu ocazia acestui turneu și inspirat de teatrul-gazdă german, directorul Ion Coman, personalitate consacrată în mitologia breslei teatrale românești, a solicitat forurilor locale schimbarea titulaturii instituției din Teatrul de Stat Piatra Neamț în Teatrul Tineretului. Pe toate tipăriturile pentru deplasarea în R.F.G, Teatrul din Piatra Neamț apare ca Das Theater der Jugend Piatra Neamtz – Rumänien, chiar dacă formalitățile de schimbare a titulaturii se vor încheia după data desfășurării turneului. Conform Deciziei nr. 570 din 27 mai 1967 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Bacău: “Se atribuie Teatrului de stat Piatra Neamț denumirea de Teatrul Tineretului.”
Această scurtă prezentare a începuturilor a fost scrisă având ca surse de documentare arhiva TT, precum și volumul Teatrul Tineretului, Între Dragonul și Piațeta (editura Asachi, 2010 Piatra Neamț), lucrare realizată de către domnul Gheorghe Bunghez, în urma unei pasionate cercetări și a experienței personale.
ADN
Teatrul Tineretului și-a câștigat renumele de rampă de lansare pentru tineri actori, regizori, scenografi, compozitori ce au avut ulterior cariere profesionale de excepție. Poate că nu întâmplător mulți dintre regizorii care au lucrat la Teatrul Tineretului au ales ulterior și o carieră pedagogică încununată de realizări: Ion Cojar și Cătălina Buzoianu au fost unii dintre cei mai importanți profesori pentru generații întregi de absolvenți de actorie și de regie ai U.N.A.T.C. „I.L Caragiale”, David Esrig este fondatorul Academiei de teatru și film „Athanor“ din Germania, Andrei Șerban este profesor la Columbia University în S.U.A., iar Radu Penciulescu este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai reputați profesori de actorie din Suedia.
Perioada de glorie incontestabilă a Teatrului Tineretului a fost marcată de prezența în echipa secretariatului literar a celor care au gândit strategii de consolidare a trupei și de afirmare a identității instituției: Eduard Covali, Paul Findrihan și Mircea Zaharia.
Cunoscut în lumea teatrală în perioada de dinainte de 1989 drept „fenomenul de la Piatra Neamț”, apreciat de glumeții serioși ai vremii ca fiind „cel mai bun teatru din București”, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț a funcționat ca un laborator de creație pentru generații întregi de artiști care au colaborat cu instituția de-a lungul vremii: Constantin Cojocaru, Mitică Popescu, Dionisie Vitcu, Traian Stănescu, Virgil Ogășanu, Ștefan Radoff, Theodor Danetti, Boris Petroff, Valentin Uritescu, Cornel Todea, Lucian Giurchescu, Dinu Cernescu, Zoe Anghel Stanca, Ion Cojar, Iulian Vișa, Mihai Mădescu, Alexandru Lazăr, Alexa Visarion, Emil Mandric, Moni Ghelerter, Sanda Manu, Horațiu Mălăele, Florin Măcelaru, Constantin Ghenescu, Carmen Galin, Rozina Cambos, Hamdi Cerchez, Ion Fiscuteanu, Constantin Drăgănescu, Luminița Gheorghiu, Eugen Apostol, Coca Bloos, Ana Ciontea, Paul Chiribuță, Gelu Nițu, Simona Măicănescu, Gheorghe Dănilă, Victoria Rogin, Carmen Petrescu, Ion Muscă, Corneliu – Dan Borcia, Eugenia Balaure, Cornel Nicoară, Traian Pîrlog, Nicolae Scarlat, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Dragoș Buhagiar, Alexandru Tocilescu, Dragoș Galgoțiu, Alexandru Darie, Mihai Mănuțiu, Victor Ioan Frunză, Aurel Manea, Maria Teslaru, Liviu Timuș, Romeo Tudor, Oana Albu, Avram Birău, Mihai Cafrița, Claudiu Istodor, Oana Pellea, Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Ioana Flora, Radu Afrim, Bogdan Talașman, Ana Maria Marinca și mulți alții.
MISIUNE
Teatrul Tineretului este o instituție culturală profesionistă, specializată în producția de spectacole de teatru și activități artistice interdisciplinare, la realizarea cărora trupa permanentă de actori colaborează cu artiști invitați, regizori, scenografi, coregrafi, actori, artiști vizuali de marcă din toate generațiile. Sprijinirea creatorilor de teatru aflați la început de drum este o misiune marcată în ADN-ul acestei instituții de la momentul începerii funcționării acesteia, în anul 1958. Prin programele sale, TT propune comunității publicului din județul Neamț, și, de bună seamă, nu doar acesteia, o ofertă teatrală de calitate, diversă, inedită, nonconformistă, invitând spectatorii de toate vârstele la implicare și participare, de la actul de reflecție asupra produselor teatrale până la co-creație, ținând cont de noile tipare de consum ale începutului de secol 21.
FUNCȚIONARE
Teatrul Tineretului funcționează în subordinea Consiliului Judeţean Neamţ, ca instituție publică de cultură de importanță județeană, cu personalitate juridică şi, alături de celelalte instituţii publice de profil, propune o ofertă culturală ce vizează promovarea valorilor cultural-artistice autohtone și universale pe plan național și internațional, inițierea și desfășurarea proiectelor și programelor culturale în domeniul educației formativ-artistice.
AMPLASARE
Clădirea Teatrul Tineretului se află în centrul orașului Piatra Neamț, în imediata vecinătate a centrului vechi al acestuia, unde se păstrează complexul arhitectural Ctitoria lui Ștefan cel Mare, format din Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, Turnul-clopotniță și Curtea Domnească. Pentru locuitorii orașului, dar și pentru vizitatorii săi, clădirea Teatrului Tineretului reprezintă un important punct de referință. Instituția beneficiază de o vecinătate imediată foarte bogată în repere culturale locale, dat fiind faptul că, din cele 16 muzee distincte ale Complexului Muzeal Județean Neamț, în Piatra Neamț se regăsesc: Muzeul de Istorie și Arheologie, Muzeul de Artă, Muzeul de Etnografie, Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, Muzeul de Științe Naturale, Muzeul Memorial „Calistrat Hogaș”, Galeriile de Artă „Lascăr Vorel”, Expoziția „Curtea Domnească”.
Gianina Cărbunariu este regizor dramaturg, născută în 1977 la Piatra Neamț. Este absolventă a Liceului Teoretic “Petru Rareș” din Piatra Neamț (1996), urmează cursurile Facultății de Litere din București (1996 – 2000) și este absolventă a Facultății de Teatru, secția Regie de Teatru (2004) și a Masterului de scriere dramatică la UNATC I.L Caragiale București (2006). Își susține teza de doctorat în 2011, la UNATC I.L Caragiale, cu lucrarea “Regizorul dramaturg” (Magna Cum Laude).
Ca regizor și dramaturg colaborează după 2004 cu teatre de stat sau independente din România: Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, Teatrul Mic, Teatrul Odeon, Teatrul Luni, Teatrul Act din București, Fabrica de Pensule, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, precum și cu teatre din străinătate: Kammerspiele Theater Munchen, Emilia Romagna Fondazione (ERT), Royal Court Londra, Schaubuehne Berlin, Royal Dramatic Stockholm etc.
În România a prezentat spectacole în Festivalul Național de Teatru I.L Caragiale, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Dramaturgiei Românești de la Timișoara, Festivalul Internațional pentru public tînăr de la Iași, Festivalul internațional TESZT de la Timișoara, Festivalul de teatru scurt de la Oradea, Festivalul Comediei București, Festivalul Temps d’Image de la Cluj etc.
Spectacolul Solitaritate, o co-producție a TNRS Sibiu, a Festivalului Avignon și a Teatrului Național din Bruxelles, a fost prezentat în selecția oficială a Festivalului Avignon în 2014. Tot în selecția oficială a Festivalului Avignon, în 2016, a fost prezentă ca autoare a textului Tigrul, produs de Royal Dramatic din Stockholm si compania suedeză Jupither&Josephsson.
Alte participări în festivaluri internaționale: Bienala New Plays From Europe de la Wiesbaden (2004 și 2006), Wienner Festwochen, Festivalul TransAmeriques din Montreal, Festivalul Dialog Wroclaw, New Drama Budapesta, New Drama Moscova, LIFT Londra, Divadelna Nitra Slovacia, Festivalul Kontakt din Torun, Mladi Levi Lubliana, Festivalul de teatru de la Pecs, Festivalul internațional de la Valladolid, Festivalul internațional de la Limoges, Festivalul Premieres din Strasbourg, Festivalul Internațional de la Almada, Festivalul Internațional de la Liege etc.
Spectacolele sale au fost prezentate și în diferite turnee în teatre din străinătate: Teatrul de Stat din Freiburg, Teatrul Național din Bruxelles, Teatrul de Stat din Dresda, Teatrul Național din Praga, Trafo din Budapesta, Centrul Dramatic Național din Madrid, Centrul Wallonie-Bruxelles din Paris, Volksbuhne Viena, Centrul Onassis din Atena, HAU Berlin, TR Varșovia etc.
Scenariile Kebab, Stop the Tempo, Tigrul au fost traduse și jucate în diferite limbi (engleză, franceză, germană, suedeză, spaniolă, italiană, maghiară, poloneză, cehă, slovacă, sîrbă, bulgară, greacă, turcă, portugheză, japoneză, daneză). Piesele Stop the Tempo, Solitaritate, Kebab, Tigrul, Tipografic Majuscul, Poimîine alaltăieri au fost publicate de edituri precum Oberon Books, Actes Sud, Martin E. Segal Theatre Center Publications, Theater der Zeit, L’espace d’un instant etc.
A susținut ateliere de teatru pentru tineri profesioniști în țară și în străinătate (Atelierul de Dramaturgia Cotidianului la UBB Cluj, Masterul de Studii Teatrale de la Universitate Libre de Bruxelles și Universitate Royal Conservatory din Bruxelles, Programul de înaltă formare al ERT în Modena, New Text, New Theatre în Istanbul, Atelier pentru tineri actori și dramaturgi la Madrid, Atelierul de dramaturgie în cadrul Masterului de scriere dramatică al UNATC București). Între 2013 – 2015 a predat ca lector la Facultatea de Teatru a Universității Babeş – Bolyai din Cluj.
Premii și nominalizări (selecție): Premiul UNITER Cel mai bun spectacol al anului 2014 (pentru spectacolul De vînzare/For Sale – co-producție Teatrul Odeon și Teatrul de Stat din Hamburg), nominalizare la premiul UNITER Cel mai bun spectacol al anului 2016 (pentru spectacolul Artists Talk, co-producție Arcub și Piese Refractare), premiul special al Senatului Uniter (pentru spectacolul Tipografic Majuscul), premiul pentru cel mai bun spectacol și pentru regie la Festivalul Atelier din Sfîntu Gheorghe, premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul de Comedie București (2014 și 2008), Premiul AICT (Asociația Internațională a Criticilor de teatru din România) în 2010, în 2008 și în 2004, iar în 2012 Premiul pentru Cel mai bun spectacol pentru Roșia Montană – pe linie fizică și pe linie politică (regie colectivă) la Festivalul Dramaturgiei Românești de la Timișoara etc.
În 2001, alături de Andreea Vălean, Radu Apostol și Alexandru Berceanu inițiază proiectul dramAcum, proiect de sprijinire a dramaturgiei contemporane românești prin concursuri, traduceri și producții de spectacole. Este președintă a Asociației Piese Refractare.
(Născut pe 22 iunie 1955, Comănești, Bacău)
2006 – 2017: director general Teatrul Tineretului Piatra Neamț
1997 – 2006: actor Teatrul Odeon București
1981-1997: actor Teatrul Tineretului Piatra Neamț
Bursă de studii: Summer Acting Programme Alumni Course, Royal National Theatre, London (1992)
PREMII OBȚINUTE:
Premiul Special al juriului - spectacolul ORFANUL ZHAO - Festivalul Naţional „I.L. Caragiale“ (1996)
Cel mai bun spectacol - ORFANUL ZHAO - acordat în cadrul Galei UNITER (1995)
Cel mai bun spectacol la Festivalul Internațional de Teatru Piatra Neamț pentru ANTIGONA (1996)
Cel mai bun spectacol pentru copii la Festivalul Internațional de Teatru Piatra Neamț pentru spectacolul JUCARIA DE VORBE (1996)
Cel mai bun spectacol al anului (Premiul oferit de Asociația Oamenilor de Teatru și Muzică) - PITICUL DIN GRĂDINA DE VARĂ (1986)
(Născut pe 20 octombrie 1938 la Câmpia-Turzii)
Acum, după ce au trecut atâţia ani, totul pare simplu.
Trăiam cu autofinanţarea deasupra capului. Între sute de panouri cu protecţia pădurilor şi câteva numere pe an din “Zig-Zag” (surse de completare ale nimicului pe care-l primeam cu “generozitate” de la stat), ne-am străduit să facem spectacole adevărate, de teatru cinstit. Niciodată nu am simţit spectatorii aşa de aproape de noi şi de problemele noastre ca atunci! Au fost şi performanţe, au fost şi neîmpliniri dar memoria sufletului reţine doar lumina!.
Lumea venea la teatru, spectacolul era pentru ei o sărbătoare, simţeam că spectatorii au nevoie de noi. Am muncit mult dar am şi fost răsplătiţi pe măsură: aplauzele miilor de spectatori care umpleau sălile teatrului! A fost frumos!
(Născut pe 30 martie 1943, la Sibiu)
După extraordinara bucurie de a fi jucat, pe scena Teatrului Tineretului alături de colegi precum Horaţiu Mălăele sau Maia Morgenstern, după privilegiul de a fi lucrat cu regizori precum Andrei Şerban, după satisfacţia de a fi “trăit” în decorurile imaginate de Mihai Mădescu, nu-mi mai rămâne decât să visez…
Să visez că retrăiesc acele spectacole.
Şi, mai ales, să visez că reuşesc, învăţând din reuşitele şi nereuşitele predecesorilor mei, să creez cele mai bune condiţii pentru ca, din rândurile tinerilor mei colegi de acum, să poată apărea alţi actori, regizori şi scenografi de talia celor cu care am crescut.
Dar, cum visul mai ia şi forma coşmarului, mai “visez”, uneori, şi o tranziţie devenită tradiţie.
Şi atunci mă încăpăţânez să văd în Bogdan Talaşman un nou Horaţiu Mălăele, în Ioana Flora o nouă Maia Morgenstern, în Vlad Massaci un nou Andrei Şerban. Să fie oare un vis?
Sunt artişti prin venirea cărora teatrul şi-a refăcut nu numai tinereţea – 80 % dintre actorii noştri sunt foarte tineri – ci şi potenţialul prospectiv, gustul pentru riscul estetic, curajul de a căuta drumuri noi. Sunt, acestea, premisele unui teatru viu şi necesar, un teatru pe care publicul nemţean, format de-a lungul a 40 de ani de bucurii şi tristeţi, îl merită cu prisosinţă.
(Născut pe 26 august 1940 la Bucureşti)
Teatrul Tineretului şi-a căştigat în ani o solidă şi binemeritată faimă. Divinitatea TEATRULUI şi-a pogorât harul asupra acestui loc şi l-a binecuvântat.
Ceea ce este minunat şi mai mult decât evident, este că ori de câte ori i s-a prevăzut declinul T.T a renăscut – mai tânăr şi mai proaspăt ca niciodată. Pentru că “harul” a fost de regulă harul atâtor minunaţi artişti care au debutat şi au purtat mai departe faima locului unde totul se poate.
Ar fi nedrept să nu amintim că, mai mult decăt orice, totul a fost posibil pentru că T.T. a ştiut, de la bunul său început şi de la neuitatul Ion Coman, să creeze un public de teatru. Iar Măria Sa Publicul nemţean şi-a iubit Teatrul şi nu l-a părăsit niciodată.
În afara a cel puţin câteva spectacole care mi-au marcat cariera de regizor vreme de aproape două decenii, T.T. mi-a prilejuit debutul … managerial.
Momentul era de cumpănă. Nu doar pentru T.T. ‘Schimbarea” bulversa tot şi toate cele. M-am înhămat la carul nemţean al lui Thespis din dragoste pentru T.T. şi nu pentru că mi-am dorit să mă aşez în scaunul celui care dă porunci. În cei câţiva ani în care m-am străduit să refac ceea ce părea o clipă că se destramă, am uitat adesea că am o meserie. Am părăsit scaunul care ţi se aşează cu nebănuită greutate pe umeri, cu liniştea celui care a realizat ce şi-a propus: un Teatru al Tineretului în care să predomine tinerii, un Teatru al Tineretului care să reintre în competiţia naţională, un Festival internaţional pe măsura faimei dobăndite în ani.
Mai presus de toate, însă, T.T. rămâne pentru mine locul unde am trăit aventura Proştilor sub clar de lună, a Piticului din grădina de vară, a unui Bine Mamă, dar ăştia povestesc în actul doi ce se întâmplă în actul întâi! Şi amintirea scumpă a câtorva ce nu mai sunt: Traian Pârlog, Pufi Măcelaru, Ion Muscă, Constantin Florescu.
La mulţi ani T.T. !
(Născut pe 10 mai 1947 la Mogoşeşti, Iaşi)
Faţă de foştii şi, probabil, pentru o bună bucată de vreme, viitorii directori ai Teatrul Tineretului m-am bucurat de privilegiul de a prinde minunata pălitură de stat din decembrie 1989. Aceasta a însemnat nu doar faptul că în locul autobuzului aşteptat de câţiva ani am recepţionat în curte vreo două tanchete sovietice, ci şi acela că -luându-şi F.S.N-ul în cap- tânăra şi valoroasa trupă a teatrului a hotărât să renunţe pentru eternitate la compromisuri şi nu a acceptat să prezinte la public un Goldoni, primul spectacol post-decembrist al T.T.-ului.
Existau o stare de surescitare şi un uragan de inconştienţă provocate de prezumtivul gust al libertăţii care ne făceau să credem că vom gândi şi lucra altfel.
Din păcate, din toamna lui ‘90, teatrul a rămas cu vreo 10 actori şi o singură actriţă, cei mai tineri fiind ademeniţi de mirajul lui Andrei Şerban şi cel al Capitalei; din păcate, de atunci şi până astăzi – T.T. dar şi alte teatre – au scos spectacole mai proaste decât “Cafeneaua”.
În condiţiile în care institutele de teatru nu scoteau, la Bucureşti şi Târgu Mureş, mai mult de 15-20 de absolvenţi, şi mirajul Bucureştiului lucra din plin, singurul lucru logic pe care îl putea face T.T. era cel al abordării unei politici de temporizare: producerea unor spectacole care să menţină treaz cel puţin interesul publicului, şi reluarea tradiţionalului Festival de Teatru pentru Tineret şi Copii într-o formulă nouă, incitantă, posibil internaţională. Au urmat astfel “GARDEN PARTY” – primul Havel în România, un GORIN şi, din partea regizorului teatrului, o propunere care sfida orice logică: “O SCRISOARE PIERDUTĂ”. A triumfat lipsa de logică.
(Născut pe 20 octombrie 1938 la Câmpia-Turzii)
Acum, după ce au trecut atâţia ani, totul pare simplu.
Trăiam cu autofinanţarea deasupra capului. Între sute de panouri cu protecţia pădurilor şi câteva numere pe an din “Zig-Zag” (surse de completare ale nimicului pe care-l primeam cu “generozitate” de la stat), ne-am străduit să facem spectacole adevărate, de teatru cinstit. Niciodată nu am simţit spectatorii aşa de aproape de noi şi de problemele noastre ca atunci! Au fost şi performanţe, au fost şi neîmpliniri dar memoria sufletului reţine doar lumina!.
Lumea venea la teatru, spectacolul era pentru ei o sărbătoare, simţeam că spectatorii au nevoie de noi. Am muncit mult dar am şi fost răsplătiţi pe măsură: aplauzele miilor de spectatori care umpleau sălile teatrului! A fost frumos!
(Născut pe 26 octombrie1936 la Poiana Sărată, Bacău)
REMEMBER
Eu şi T.T.
Am fost un privilegiat!: din cei 40 de ani de teatru profesionist la Piatra Neamţ, timp de două decenii am fost implicat în viaţa şi activitatea acestuia, din care, 5 ani, trei luni şi douăzeci de zile ca director.
La 1 decembrie 1980, cunoşteam activitatea spectacologică de peste un veac la Piatra Neamţ, cunoşteam unele din spectacolele promoţiilor de aur din cei trei ani de funcţionare ca secţie a Teatrului din Bacău şi din anii ce au urmat, dar, mai ales cunoşteam pe cei trei înaintaşi de marcă în făurirea destinelor acestei instituţii: Ioan Coman, Eduard Covali şi Emil Mandric. Frumoasă tradiţie, dar şi grea povară accentuată de un interregnum artificial şi fără rost, la care se adăugau vremurile … 1980…
Teatrul era preţuit nu numai de critica de specialitate şi publicul din ţară, ci era cunoscut şi apreciat din Peninsula Italică până în Peninsula Iotlanda.
Ce trebuia să fac?, ce se mai putea să fac? Multe: curăţenie, reparaţii, dotări, ateliere, depozite, “autofinanţare” (panouri cu îndemnuri pentru protecţia pădurilor, discotecă) … dar, mai ales teatru!
Şi, din nou, ECHIPA T.T. şi-a intrat în ritmul ei inconfundabil cu: Cornel Nicoară (actor şi director adjunct), regizorii Eduard Covali, Nicolae Scarlat şi Alexandru Dabija şi alţi valoroşi colaboratori, scenografii Mihai Mădescu şi Vasile Jurje, secretarii literari Paul Findrihan şi Mircea Zaharia. Acestora li s-au adăugat corpul tehnic şi personalul de producţie, scenă, pază şi întreţinere şi … toţi prietenii teatrului.
Rezultatele: 35 de premiere, reluarea Festivalului de teatru, primele publicaţii periodice ale T.T. primele 4 volume despre activitatea T.T., despre care regretatul Valentin Silvestru spunea că, laolaltă, constituie cel mai valoros corpus de documente despre activitatea unui teatru din Romania, arhiva dosarelor artistice ale tuturor spectacolelor, turnee, festivaluri, premii … Ne-am implicat în “stagiunile simfonice permanente”, “vacanţele muzicale”, “Petrodavae musici dies”, festivalurile internaţionale de poezie, expoziţii de artă şi de carte, etc.
Prima stagiune (1980-1981) s-a încheiat cu marele succes, “Dragonul”, de Ev. Svartz în regia lui Victor Ioan Frunză, iar ultimul spectacol al directoratului a fost “Piaţeta” de Carlo Goldoni, în regia lui Silviu Purcărete. Dar cine poate uita spectacolele “Jucăria de vorbe” al lui Alexandru Dabija, “Piticul din grădina de vară” în regia lui Nicolae Scarlat, “Anotimpuri teatrale” al lui Eduard Covali, cărora cu bucurie le adăugăm spectacolele realizate de Mircea Cornişteanu, Alexandru Tocilescu, Alexandru Darie, dar şi spectacolele semnate de Laurenţiu Ulici sau de Irrena Bucenie din Vilnius, ca şi celelalte încă 25 de titluri din repertoriul Stagiunilor, poate inegale ca valoare, dar de bună credinţă şi cu devotament pentru spectatori.
Dar, toate cele menţionate, ca şi multe altele, nu se puteau realiza dacă în creuzetul de platină al scenei T.T. n-ar fi ars până la incandescenţă artişti – oameni ca Adria Pamfil-Almăjan, Carmen Petrescu, Sibila Oarcea, Eugenia Balaure,, Carmen Galin, Simona Măicănescu, Oana Pellea, Ana Ceontea, Coca Bloos, Maia Morgenstern sau Cornel Nicoară, Corneliu-Dan Borcia, Mitică Popescu, Traian Pârlog, Florin Măcelaru, Puiu Dănilă, Horaţiu Mălăele, Ioan Muscă, Gelu Apostol, Boris Petroff, Constantin Ghenescu şi mulţi alţii pe care, fără a-i uita, spaţiul nu îmi permite să-i amintesc.
Unii au trecut în lumea umbrelor şi avem datoria să nu-i uităm, celorlalţi care suprevieţuiesc evenimentului aniversar, trebuie să le dorim sănătate şi noi succese în lumina reflectoarelor de pe scenele de frunte ale ţării.
Tuturor, trebuie din nou să le mulţumesc în numele meu şi al celor care i-au preţuit. Fără ei T.T. nu ar fi existat. Fără T.T. viaţa artistică a ţării ar fi fost mult mai săracă.
Trec zilnic prin faţa acestui templu, intru cu modestie destul de rar în el, dar cu convingerea că municipiul Piatra Neamţ va şti să preţuiască şi să dezvolte în autentică democraţie, această de nepreţuit scenă, spre gloria viitoare a culturii româneşti.
Dar despre rolul meu, în perioada la care m-am referit? Dacă nu de om de profesie artistică, cu siguranţă de om de cultură care a încercat să găsească, şi, l-a găsit, un echilibru cât de fragil între aspiraţiile artei şi vitregia vremurilor. Atât!
11.09.1998 Gheorghe Bunghez
(Născut pe 4 februarie 1937, Bălţi)
… Îl cunoşteam bine, din studenţie, din anii când strălucise pe băncile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale”, ca unul dintre cei mai buni ucenici în ale criticii. Dar scena îl fascina încă de pe atunci şi, după o scurtă perioadă dedicată comentariului teoretic la revista “Teatrul”, s-a avântat cu extraordinară energie în profesia atât de dificilă a regiei. Venea din lumea condeiului cu o solidă pregătire umanistă şi cu un respect profund faţă de cuvânt şi de misterioasa creaţie a actorului.
S-a format ca student în perioada când crezul tuturor celor ce erau legaţi de scenă devenise studiul lui Liviu Ciulei “Teatralizarea picturii de teatru” (publicat în revista “Teatrul” nr.2 din iunie 1956), iar noţiunea de “reteatralizarea teatrului” introdusă de Radu Stanca două luni mai târziu, era pe toate buzele. Fanatic apărător al teatrului experimental, al înnoirilor, Emil Mandric şi-a ales însă un drum propriu: promovarea piesei contemporane româneşti şi îmbogăţirea repertoriului cu cele mai bune lucrări străine recente.
… Dacă piesa românească sau premierele pe ţară cu lucrări importante din dramaturgia universală – precum Zoo sau asasinul filantrop de Vercors, Priveşte, înger, către casă de Ketty Frings, după romanul lui Thomas Wolfe (Ploieşti, 1965, respectiv 1967), Vara trecută la Ciulimsk de Vampilov (Piatra Neamţ) – sunt definitorii pentru activitatea lui Emil Mandric, tot atât de definitorie este şi prezenţa sa pe cele mai multe scene ale ţării.
A fost pur şi simplu neobosit. N-a cunoscut nici o clipă odihna. A condus, cu ştiinţă de bun manager, Teatrul din Ploieşti, Teatrul “Ion Creangă” din Bucureşti, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, dar mai ales a lucrat, montând cu dăruire, cu talent, cu sensibilitate, zeci şi zeci de spectacole. Puţine sunt teatrele unde nu a lucrat şi puţini actorii care să nu-i datoreze roluri frumoase, pasionante. În afară de D.R.Popescu, autor pe care l-a admirat, realizându-i câteva premiere absolute (Muntele, de pildă, la Piatra Neamţ), a ţinut foarte mult şi la Horia Lovinescu – din creaţia căruia a montat, la Ploieşti, Petru Rareş şi Al patrulea anotimp – , pentru a nu mai vorbi despre Teodor Mazilu, căruia i-a rămas credincios toată viaţa.
Fiind un bun şi sincer prieten al actorilor, a căutat pentru ei roluri complexe, punând în scenă remarcabile spectacole cehoviene, precum Trei surori (Piatra Neamţ).
Nu i-am văzut toate montările şi nici nu aş fi putut, pentru că Emil Mandric a lucrat enorm şi în multe oraşe. A lucrat până în ultima clipă a vieţii, sfârşită la 60 de ani, pe scena Teatrul Tineretului unde punea în scenă “Pădurea” de A.N.Ostrovski. O viaţă din care mai mult de patru decenii au fost dăruite, fără preget, teatrului.
Ileana Berlogea
Text preluat din “Teatrul – azi” nr. 1-2/1998
(Născut pe 11 septembrie 1930, Orhei)
Întrebat şi rugat fiind să răspund în scris (întrebările le-am reformulat cu aproximaţie) “ce-am făcut ca director de teatru, ce am visat şi ce am realizat”, cam o zi şi ceva am fost descumpănit. Mi-am revenit oarecum, m-am uitat înapoi şi am vorbit singur: n-am înţeles întrebarea.
N-aveam cui să-i spun lucrul ăsta. Interlocutorul nu era lângă mine.
În primul teatru unde am fost angajat, doi ani am îndeplinit sarcinile de pictor executant şi butafor. Patru ani am făcut studii – teatrale. După un interludiu de trei ani, am fost angajat la teatrul din Piatra Neamţ unde am petrecut treizeci şi unu de ani fiind rând pe rând pictor executant, secretar literar, director, regizor artistic, director adjunct cu probleme artistice, consilier artistic. Am petrecut în teatru treizeci şi şapte de ani.
Aţi observat desigur că am insistat pe cuvântul “petrecut”. Aşa a şi fost.
De la prietenul meu Ion Coman – cel mai bun director al teatrului – am învăţat să stau “la instituţie” de dimineaţă până seara târziu. Nu vă speriaţi: n-am bătut cuie, nu mi-au curs sudorile, nu mi-am stors creierii, n-am pilit cătarea. Am stat şi m-am distrat cu actorii şi cu alţi artişti la fel de importanţi jucându-ne “de-a teatrul’.
Nu ştiu dacă am învăţat teatru. Eu am trăit în EL şi n-aş putea jura că nu aici m-am născut.
“Ce am visat?”
Iartă-mă Calderon, “el teatro es un sueńo”. E un vis în care visezi. Important este ca atunci când te trezeşti să nu priveşti pe fereastră: că-l uiţi.
“Ce am realizat?”
Împreună cu Ion Coman un teatru în Piatra Neamţ.
“Dacă am avut eşecuri?” (ultimile două întrebări îmi aparţin)
Slavă Domnului ! Aş putea să adaug că eşecul înseamnă o pauză de gândire, o încărcare a bateriilor, un “reculer pour sauter”. Dar nu e adevărat.
Teatrul nu trăieşte din eşecuri ci din succese.
Cu ce pot să mă laud?
…
Cu puţin timp în urmă am primit vizita unui fost actor al teatrului şi “depănând” amintiri …
“Dragă Edi, lasă festivalurile, premiile, saloanele artistice şi teatrul ca modul cultural… Vreau să-ţi spun că pe timpul directoratului tău era o bucurie să venim la teatru şi un regret când trebuia să-l părăsim”.
Mulţumesc Ţâcă!
Ed. Covali
(Născut pe 26 august 1925 în comuna Pocreaca, jud. Iaşi)
DIRECTOR, TEATRUL DE STAT PIATRA NEAMŢ: AUGUST 1961 – AUGUST 1965
DIRECTOR TEATRUL TINERETULUI PIATRA NEAMŢ: AUGUST 1965 – DECEMBRIE 1969
“Ion Coman a fost cel mai de seamă slujitor al teatrului românesc, un intuitiv cu o mare experienţă, un artist al funcţiei de director pentru care pasiunea a fost singura raţiune de existenţă, un om cu un simţ teatral percutant, un îndrăgostit de teatru şi de slujitorii lui, un excelent organizator, animator, conducător. Nu avea grandomanii, însă avea mândrie că se află în fruntea unui teatru care era lăudat şi apreciat şi pentru care se străduia să facă totul pentru a-şi desăvârşi opera. El era posesorul argumentelor concrete care uimea de admiraţie pe oricine şi nimic nu părea de nerealizat sub iniţiativa sa.
Teatrul Tineretului a fost capodopera lui cu care a fermecat o ţară şi o lume întreagă”.
ALEXANDRU LAZĂR
DIRECTOR, ŞEF DE SECŢIE PIATRA NEAMŢ: AUGUST 1958 – IANUARIE 1959
„Avea plete albe şi întreaga lui făptură radia blândeţe şi omenie. Îşi spunea TĂTUCU şi tocmai atunci făcuse 40 de ani de teatru dintre care mai mult de jumătate la Teatrul Naţional din Iaşi. El i-a primit pe tineri şi i-a luat sub aripa lui ocrotitoare dirijându-i şi având grijă de toate doleanţele lor: roluri, case, cantină. El ne era tuturor un exemplu de disciplină şi discernământ. Era un excelent actor de comedie clasică şi cine a conlucrat cu el nu poate decât să-i poarte o plăcută amintire a omului modest şi ponderat, bun sfătuitor şi îndrumător, mereu corect şi cinstit, iubit de colegi şi apreciat de public.”
Alexandru Lazăr