Karaoke

Într-o vreme în care tuturor ne lipsesc atât de multe, solutia este sa suplinim cu noi însine. De exemplu, pentru ”Karaoke” actorii au pus mâna de la mâna decupaje din vietile lor: melodii care li s-au lipit de suflet si întâmplari aparent marunte dar cu intensa stralucire afectiva, acele lumini de veghe ce nu se sting niciodata, oricât de prost ar merge totul. Au riscat sa iasa pe scena asa cum sunt, fara coaja protectoare a vreunui rol, vulnerabili precum fiecare dintre noi în fata zilei de mâine.

Raluca Naclad, secretar literar

Cronici

Se observă că spectacolul este pregătit minutios, este coerent în constructie si a presupus, cu sigurantă, mult efort în precizarea detaliilor. Textul care, în mod firesc în asemenea împrejurări, ar fi amenintat să cadă în argumentatie sterilă și prolificitate gratuită este riguros controlat si, se vede bine, decupat nemilos. […]

Cele treisprezece personaje „în căutarea unui autor“, ca să ne exprimăm pirandellian, sînt conduse cu pricepere, ca de obicei, de către Alexandru Dabija, într-un spatiu conturat din linii simple si care nu pune probleme deosebite, în afara faptului că trebuie, pur si simplu, „manevrate“. Asa cum ne-a obisnuit de multă vreme, regizorul a găsit si în acest joc tentant, amuzant, dar pe alocuri chiar trist si dureros, solutii fericite, uneori chiar inspirate. Iar tăierea bruscă si imprevizibilă a planurilor, ca într-un montaj cinematografic nervos, chiar dacă este oarecum supărătoare, captează atentia si tine privitorul aproape. Artificiile tehnice, pornind de la sunet si sfîrsind cu inevitabila subtitrare specifică a ceea ce numim „karaoke“ sînt, de bună seamă, pe placul multora dintre locuitorii acestui secol năpădit, si uneori chiar sufocat, de tehnica de ultimă generatie si de ambitiile veleitariste, de mai veche generatie, ale tot mai multor îndrăgostiti de arta sunetelor. […]

Ioan Amironoaie, Pe scara de serviciu

Monitorul de Neamț (2012)

Inovaţia cea mai importantă (printre altele) mi se pare a fi introducerea „autoreferenţialului“ în teatru, actorii jucând propriile roluri şi purtând propriile nume, totodată fiind obligaţi să-şi justifice simpatia sau antipatia pentru un anumit cântec cu o mică istorioară autobiografică. Asta e tema mare a spectacolului, ea conferindu-i coerenţă, în pofida faptului că nu există dialoguri care „să-i lege“ pe protagonişti (în realitate, avem un mănunchi de monologuri, cu excepţia Vocii episodice a „angajatorului“ de la început – Liviu Timuş). Ei comunică doar prin atitudine, mişcare / gestică (expresivitatea corporală e folosită din plin) sau îngânarea / acompanierea unui anumit cântec. Iar aici, un „discurs colector“, care contribuie şi el la închegarea spectacolului, îl constituie scenografia Iui Romulus Boicu, minimalistă dar foarte inspirată (exp. cele două rânduri de scaune – vechi şi scâlciate – încălţate cu „papucei“, sau deschiderea uşilor de la foaier, oferind strada ca fundal al spaţiului de joc).

Toate acestea, (coordonarea, contribuţia / improvizaţia actorilor şi suportul scenografic) înseamnă aici „creaţie colectivă“, cum e caracterizată producţia, spre deosebire de „OO“ care folosea o temă din Ion Creangă (altă „creaţie colectivă“ regizată de Sandu Dabija la TT).

(În urmă cu mai bine de un an şi jumătate, când clădirea a fost închisă pentru renovare, am comentat abilitatea cu care echipa TT-ului a ştiut să se adapteze,- decenii la rând, condiţiilor adesea improprii desfăşurării activităţii unui teatru modem. Acum ar trebui să remarc imaginaţia cu care aceeaşi echipă a reuşit să folosească sala neterminată încă a instituţiei.)

Emil Nicolae – Karaoke, creație colectivă

Realitatea (2012)