Gărgăriţele se întorc pe pământ

Un spectacol tensionat maximal, încărcat de duhurile şi energiile vieţii pustiite, deznădăjduite. Ceea ce se vede la suprafaţă este mizeria, violenţa, prostia, însă această lume supravieţuieşte fiind vitalizată de izvorul interiorităţii, în care licărește, încă, umanul: iubirea, prietenia, compasiunea. Lumea în care ai văzut lumina zilei poate fi un coşmar, dar trebuie să te lupţi ca să te trezeşti; altfel rămâi fără simţul lucidităţii, iar naivitatea este sacţionată drastic în jungla celor fără scrupule. În spatele unei violenţe extreme se află întotdeauna o traumă, pare să ne strige Vasili Sigarev, iar trauma este undeva, în copilărie, când greşelile adulţilor îi mutilează afectiv pe cei nevinovaţi.

Indeterminabilul raport vis/realitate, misterioasa graniţă dintre lumea celor vii şi a celor morţi sunt exploatate intens de către tânărul regizor. Tulburarea şi angoasa celor vii îi cheamă pe cei morţi, dar aceştia nu pot fi nimic mai mult decât tăcuţi martori ai suferinţei.
În „Gărgăriţele se întorc pe pământ“, sordidul vieţii e luminat discret de speranţă, de încredere în capacitatea omului de a-şi păstra căldura sentimentelor, indiferent de desfigurarea la care îl supune mediul social. Această lume supusă morţii are frumuseţea fragilă a unui zbor de gărgăriţă înainte de căderea primei zăpezi.

Raluca Naclad, secretar literar

Cronici

Spectacolul face permanent trimitere la acel liant tainic dintre vii şi morți, dintre păcatele unora şi ale celorlalți, sau dintre realitatea aspră şi vulnerabilitatea relațiilor dintre personaje, pe de-o parte, şi discretele lor licăriri de bunătate și comprehensiune, pe de altă parte. Aş spune că, în chip paradoxal, tocmai această violență emblematică a discursului scenic, ce se extinde repede de la un personaj la altul, alimentată fie de alcool, fie de drog, dar nu mai puțin de un copleşitor sentiment al neputinței şi al ratării, ne dezvăluie, ca printr-un subtil reflex, nevoia lor de a ieşi din „coşmarul“ unei vieți mizerabile, ba chiar şi unele resurse nebănuite spre a-şi împlini nevoia de bine şi de celălalt. Valorificarea celor două filoane existențiale reprezintă meritul incontestabil al regizorului Alexandru Mazgareanu, încă tânăr prin vârstă, dar matur prin opțiunile şi prin pecetea de certă personalitate conferită textelor puse în scenă până în prezent.

Ion Parhon, În miez de stagiune

Scrisul Românesc (2014)

E atât de puternic contrastul redat în spectacol! Oameni care s-au nimerit în acelaşi loc şi timp, fiecare cu obsesia lui dezvăluită încă de la începutul spectacolului. Înţelegi în momentul în care eşti pur şi simplu zdruncinat de pe scaunul tău de spectator de o petrecere a acelor gărgăriţe care încă mai speră în ceva, care sunt încă în viață. Petrecerea e violentă, redată cu un joc de lumină de club, ce dă senzaţia de slow-motion şi fragmentare, când te mişti sub ea. În acelaşi timp, în alt cadru, undeva pe o schelă, sus, în stânga scenei, pe un fundal sonor extrem de puternic şi potrivit e un festin al morţii. […] Totul ia forma unei depravări generale, dar până la urmă destinele ce ni se înfăţişează pe scenă, sunt şi ale noastre, şi diferenţa o face tipul de gărgăriţa care eşti.

Loredana Goagă– Revista Teatrală

Radio România Cultural

Alexandru Mâzgăreanu a construi cu talent o lume de marginali și disperați, dintre care unul/una mai speră să evadeze, printr-o imbogățire bruscă și neașteptată (cazul Lera). Este lumea pe care –spune chiar autorul – a cunoscut-o, acolo, la Sverdlovsk, în Urali, după ce s-au închis minele de titanium care îi hrăneau pe locuitorii locului. O lume în care oamenii scurmă ca animalele sau ca viermii (vezi cazul Slavik), pentru a găsi nici ei nu știu ce. Sau poate pentru a evada, undeva, pe partea cealaltă.

Nicolae Prelipceanu – Disperarea ca formă de viață

Teatrul Azi (2014)

Regizorul Alexandru Mâzgăreanu, după debut şi primele succese pe scene profesioniste bucureştene, s-a lăsat antrenat într-o experienţă artistică prin teatrele din ţară. La Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, s-a oprit asupra unui text contemporan. Piesa lui Vasili Sigarev, unul dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi din tânăra generaţie, aici cu titlulGărgăriţele se întorc pe pământ (traducere: Maşa Dinescu), i-a prilejuit un spectacol dur despre realităţi aspre care, dincolo de universul cultural-geografic evocat în text, spaţiul fostei Uniuni Sovietice, sunt, din păcate, definitorii pentru o arie mult mai largă, aceea a ţărilor din vechiul lagăr socialist, bunăoară. Scuturându-se de comunism, această parte de lume s-a văzut nevoită să îmbrace straiele ponosite şi schimonisite ale unor aspiraţii frânte. Înlăturând lanţurile cenzurii, se regăseşte captivă în sărăcie şi iluzii deşarte, libertatea rămâne un vis care se plăteşte cu sacrificii despre care nu se poate şti însă unde duc. „Vibraţia” la aceste teme ale piesei, mărturisea regizorul, a fost argumentul alegerii sale. […]

Alex Mâzgăreanu le cere actorilor și la premieră, ei reușesc, un ritm de joc foarte susținut, capabil să creeze tensiune convingătoare, și totodată un joc eliberat de teatralitate. În acord cu suflul modern al spectacolului, decorul (Romulus Boicu) îmbină în manieră suprarealistă elementele realiste, detaliile camerei lui Dima, interiorul bătrânei asasinate etc. Coexistă prin forţa sugestivă a ansamblului concreteţea cimitirului în scenă şi metafora acestei imagini, potenţată de „spectrul” omniprezent al mamei, simbolizând acel alt plan unde personajele aspiră la o purificare şi la o eliberare, de unde pot veni energii eliberatoare într-o comunicare capabilă să anuleze nimicnicia prezentă, copleşitoare. […]

Toate acestea au fost apreciate la Bucureşti prin frenezia aplauzelor la finalul spectacolului şi cred că pot constitui premisele unei vieţi lungi a spectacolului pe scena de la Piatra Neamţ care îşi aşteaptă inaugurarea, redeschiderea pentru publicul iubitor de teatru, în acest oraş unde s-a scris o pagină consistentă, importantă pentru arta scenei contemporane şi există o trupă care, aşa cum ni s-a înfăţişat la finele lui 2013, arată semne grăitoare despre profesionalism şi dăruire.

Mariana Ciolan,Teatrul Tineretului în turneu la Bucureşti

Radio România Cultural

Festivaluri

15 – 17 mai – Festivalul Internațional de Teatru Nou Arad (FITN)