Zona de siguranță este spațiul în care se construiesc strategii de supraviețuire, de depășire a crizelor și de configurare a unui viitor care să capete sens.
Zona de siguranță oferă un cadru pentru gândirea critică și înțelegerea împreună.
În zona de siguranță accesul este permis tuturor, nu doar elitelor (intelectuale, economice sau politice).
Zona de siguranță garantează respectarea valorilor umaniste. Pe teritoriul ei sunt respectate drepturile individului și este vizat binele comun.
Zona de siguranță e un spațiu al solidarității, nu al polarizării.
Zona de siguranță adăpostește dialogul real, pe care, de multe ori, discuțiile televizate sau interacțiunile din online doar îl mimează.
În zona de siguranță, trăirea autentică a experienței colective pune sub semnul întrebării zgomotul ideilor primite de-a gata, al derapajelor ce riscă să devină normă.
În zona de siguranță sărbătorim inspirația, generozitatea, ironia, vulnerabilitatea, diferența, curajul, empatia, riscul estetic, schimbul de idei. Sărbătorim viața și încrederea că umanitatea va câștiga în confruntarea cu absurdul sau nedreptatea.
Limitele zonei de siguranță trebuie să fie mereu lărgite. Fiecare pas pierdut în fața presiunilor de orice fel e un pas către dispariție.
Dacă zona de siguranță dispare, ea trebuie reinventată.
A nu se confunda zona de siguranță cu zona de confort.
Ediția34 a Festivalului de Teatru Piatra Neamț propune tuturor participanților, public local, vizitatori din țară și din străinătate, spectacole care pun în discuție teme relevante, subiecte arzătoare pentru societatea de astăzi, create de autori și autoare cu un limbaj artistic personal, pregnant, provocator. Cele 26 de spectacole bazate pe texte contemporane românești sau spectacole de dans și outdoor sunt produse atât de teatre de stat (Teatrul de Stat Constanța, Teatrul Municipal „Bacovia“ din Bacău, Teatrul Evreiesc de Stat din București, Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova, Teatrul de Nord din Satu Mare, Teatrul Dramatic
„Fanny Tardini“ din Galați, Teatrul Dramaturgilor Români din București, Teatrul Masca, Teatrul Nottara, Teatrul Gong din Sibiu, Teatrul Szigligeti și Teatrul Regina Maria din Oradea), cât și de companii independente, unele deja cunoscute publicului larg (Auăleu, Replika, Reactor, Centrul Dialectic, Ceva), altele aflate la început de drum. La fel ca și în edițiile precedente, Festivalul este prezent și în orașele Roman și Târgu Neamț, iar de data aceasta, și în mediul rural nemțean. Spectacolele vor fi prezentate pe Scena Mare a TT, pe Scena Mobilă a Festivalului, precum și în diferite locații în aer liber din cele trei orașe.
Secțiunea internațională „Something to declare” prezintă 6 spectacole din Cehia, Bulgaria/Germania, Ucraina/Germania, Slovenia, Kosovo și Belgia, semnate de artiste ale căror creații circulă în spațiul european, în festivaluri și turnee. Cinci dintre acestea sunt create de autoare din țări est-europene, care se confruntă cu fenomene similare: migrație, condiții precare de muncă, situații economice, sociale și politice dificile, iar în cazul Ucrainei chiar dramatice.
Vor putea fi vizionate și trei producții ale Teatrului Tineretului din stagiunea 2022 – 2023: „Apocalipsa Gospodinelor” (în regia Nicoletei Esinencu, regizoare și autoare din Republica Moldova), „Rinocerii” de Eugen Ionesco (în regia lui Radu Iacoban), precum și cea mai recentă premieră, „aici. melancolia” (în regia Irinei Moscu pe un text de Daniel Chirilă) – primul spectacol creat în cadrul proiectului european „UNLOCK THE CITY”, co-finanțat prin programul Europa Creativă.
Pe lângă spectacolele prezentate în Festival, publicul este invitat să participe la lansări de carte și de reviste culturale, concerte, proiecții de film documentar și de ficțiune, instalații, expoziții ale unor celebri artiști vizuali români, precum Lia Perjovschi și Dan Perjovschi. „Spectatorul critic” împlinește 7 ani și se adresează adolescenților care doresc să împărtășească experiența vizionării spectacolelor cu colegii lor, într-un atelier coordonat de Mihai Brezeanu, autor de cronică teatrală și de film.
Toate spectacolele sunt urmate de discuții între echipele artistice și spectatori, moderate de tinerii scriitori Olivia Călin, Daria Ancuța și Mihai Ivașcu.
Vă invităm să explorăm împreună teritoriile artistice și de reflecție ale Zonei de siguranță!
Ciprian V. Nechita este absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București, Facultatea de Teatru, specializarea Regie de teatru. Are un masterat în regie de teatru la aceeași universitate. De asemenea, este absolvent al Facultății de Drept, Universitatea București și are un masterat – Studii europene și drept comunitar – în cadrul Facultății de Filozofie, la Universitatea București. A regizat spectacolele: HEDDA GABLER de Henrik Ibsen; AUTO de Ernesto Caballero; CÂNTĂREAȚA CHEALĂ, de Eugène Ionesco; CARNAGE, de Yasmina Reza; MELOCINEMATECA. A colaborat în cadrul unor proiecte culturale desfășurate la Lisabona, Praga, Anger, Liublin, centrate pe rolul teatrului în prezentarea problemelor comunitare. De asemenea, a colaborat la un proiect cultural desfășurat la Napoli, pe tema imigrării. Activitatea sa implică multiple proiecte dedicate copiilor și tinerilor, în special din mediul rural, în care a aplicat metodele terapiei prin teatru și ale Teatrului Labirint. Este la a doua colaborare cu Teatrul Tineretului. Anterior spectacolului DOLORES, în luna iunie a acestui an a coordonat 12 ateliere creative desfășurate în mediul rural împreună cu echipa TT, în cadrul LANSATT – program al Teatrului Tineretului dedicat tinerilor din județul Neamț.
- Salut, Ciprian! Am pregătit câteva întrebări, deoarece considerăm că este important ca publicul să te cunoască, având în vedere că este prima dată când montezi la Teatrul Tineretului. Totuși, nu ești la prima întâlnire cu această instituție. Ce a însemnat pentru tine experiența atelierelor de la Școala din Pângărați, unde ai mers împreună cu echipa TT?
Mi-a plăcut ideea că teatrul „coboară” în comunitate. Ca sa vadă, ca să asculte, ca să simtă. Pentru că îi pasă! Pentru că teatrul este despre oameni. Astfel, am acceptat invitația TT și am venit, în cadrul proiectului LanSATT, în calitate de coordonator al unor ateliere de educație prin teatru în mediul rural. Întâlnirea cu acei copii a fost inefabilă. Ne-am conectat unii la ceilalți, iar rezultatul a fost magic. Copiii au un imaginar nelimitat. Sunt creativi. Spontani. Sinceri. Surprinzători. De peste 10 ani coordonez ateliere de educație prin teatru cu copii de vârste diferite. De fiecare data am învățat multe lucruri de la ei. Aceste experiențe sunt încântătoare. Le-aș repeta oricand.
- Fiind un avid consumator de artă, care sunt artiștii sau produsele artistice care te-au influențat preponderent în parcursul tău profesional?
Fiind o persoană senzitivă, mai mult decât rațională (zâmbesc), dintotdeauna am fost interesat de tot ceea ce mișca în mine: din literatură, din muzică, din pictură, din cinematografie, din teatru, din dans (nu neaparat în ordinea aceasta; din nou zâmbesc). Când ascult o melodie, visez. Mă bucur de ea. Niciodată nu sunt atent la versuri. De fapt, nici nu îmi pasă despre ceea ce (se) cântă. În schimb, linia melodică este cea care mă poartă acolo – poate – unde nici gândul nu mă duce. Artele plastice au fost pasiunea mea dintotdeauna. Iubesc impresionismul. Efectiv mă pierd în fața unei lucrări din perioada respectivă. Stau ore în șir într-un muzeu fără să mă gândesc la timp. Cinematografia a fost un alt stâlp și un imbold spre ceea ce sunt acum. Ador filmele de artă, independente. Numai în sala de cinema poți vedea un film. Acolo se întâmplă magia. Părinții mei mă duceau de mic la cinema. Mi-au cultivat acest gust până târziu. Astfel am devorat Fellini, Antonioni, Buñuel, Almodóvar (la începuturi), Haneke și lista poate continua; în dans Pina Bausch, Maya Plisețkaia. Muzica clasică a fost și va fi cea care m-a inspirat cel mai mult de-a lungul anilor. Iar opera lui Puccini m-a atins cel mai mult și m-a determinat să îmi doresc să fac teatru. Teatrul este viu. Acum. Nu atunci. Vezi, asculți și reflectezi. Artiștii care au influențat preponderent parcursul meu profesional au fost: Rodrigo Garcia, Castellucci, Robert Wilson, Lupa, Warlikowski. Pentru că aveau ceva de spus cu creațiile lor. Pentru că arătau lumea așa cum este. Și nu ne place să vedem/aflăm adevarul, nu-i așa?
- Cât de important este pentru tine ca spectacolele pe care le regizezi să conțină o componentă socială și să abordeze teme de actualitate?
Teatrul începe acolo unde îți pasă. Dacă sesizezi existența unei problematici într-o comunitate, încerci să ajuți cu tot ceea ce poți. Fiecare dintre noi ar putea să facă ceva, dacă într-adevăr îi pasă. Rolul meu ca regizor este de a „traduce” problematica socială printr-un act de creație. Astfel, oamenii sunt invitați să reflecteze, să gândească și apoi să acționeze în numele binelui comunitar. Unei instituții de teatru ar trebui să îi pese constant despre oamenii din arealul ei. Și să vorbească despre ei. Din păcate, foarte puține teatre din România au în repertoriu spectacole cu o componentă socială. Și atunci, mă întreb dacă schimbarea nu vine de la noi, cum putem pretinde de la alții ceva ce noi nu putem/nu voim să oferim?
- Ce te atrage la un text? Cum ai ales să montezi textul lui Edward Allan Baker pe scena Teatrului Tineretului?
Emoția pe care o degajă un text la prima citire. Dacă mișcă ceva în mine, înseamnă că am resursele necesare de a pune în mișcare un tren cu multe vagoane. Și călătoria poate fi lungă și frumoasă, anevoioasă și dificilă, cu lumină și umbre, adeseori cu întuneric. Mi-ar plăcea să cred că în această călătorie pot lua spectatorii cu mine. Așa mi s-a întâmplat cu textul Dolores. Când am citit textul lui Baker, m-a emoționat și am văzut și am simțit dincolo de cuvinte. Întotdeauna m-au atras textele care „vorbesc” printre cuvinte. Care te fac să cauți adevărul. Să îl identifici și sa îl arăți așa cum l-ai văzut tu. Violența domestică prezentă în textul Dolores m-a determinat să explorez o lume cu care nu m-am înfruntat niciodată, dar cu care am rezonat. Acest fenomen ia amploare peste tot în lume de la an la an și nu putem sta impasibili. Așa cum spuneam mai sus: dacă ne pasă, facem ceva. Iar povestea acestor două surori din Dolores, cu pattern-urile din copilărie, cu prejudecățile lumii întregi, cu ideile preconcepute despre lume, cu fricile și traumele din trecut, cu teama de a spune un sincer „te iubesc”, m-a emoționat și am decis sa o pun sub lupă, rezultatul fiind un spectacol.
- Cum a decurs procesul de lucru pentru acest spectacol? Au existat diferențe fundamentale față de experiențele tale anterioare?
La acest proiect am lucrat cu Nora Covali și cu Elena Popa. Pe Elena o văzusem în foarte multe spectacole. Eram fascinat de ea. Nu o pot uita în rolul Mașei din Trei surori, un spectacol extraordinar al lui Dabija, dacă nu mă înșel, de la Ploiești (să fi trecut vreo 15 ani; din nou zâmbesc). Pe Nora o văzusem în câteva spectacole la TT. Cu niciuna dintre ele nu mai lucrasem vreodată. Astfel, am schimbat vârsta personajelor datorită viziunii regizorale și am avut ocazia să lucrez cu două actrițe extraordinare, inteligente, care au înțeles foarte repede ce doresc de la textul lui Baker. Când lucrezi la un proiect, proiectul devine colectiv. Nu sunt genul de regizor care să afirme: spectacolul meu, proiectul meu. Pe durata întregului proces de creație, am explorat foarte mult acest fenomen al violenței domestice și descoperirile colective au fost fantastice. Împreună am reușit să construim un produs artistic. Împreună am reușit să facem un spectacol.
- Cu ce speri să plece publicul de la reprezentațiile spectacolului?
Îmi doresc să reflecteze la tema propusă. Să gândească. Să conștientizeze acest fenomen al violenței domestice. Să nu îi dea curs. Să o stopeze. Când spun asta mă refer la femeile care sunt victime ale violenței, mă gândesc la bărbații care apelează la violență, mă gândesc la victimele directe/indirecte: copiii. Ei văd, aud și rămân descoperiți. Astfel, se creează traume, se închid în ei și au nevoie de ajutor/suport. Și de cele mai multe ori – din păcate – nimeni nu se gândește la ei în astfel de situații. Mi-aș mai dori ca publicul care vede spectacolul să plece cu speranță și înțelegere pentru cei de lângă ei. În felul acesta poate că și lumea în care trăim va deveni mai bună. Acolo unde este speranță, se va vedea și lumină.