FOTO: Institutul Cultural Român
Echipa Teatrului Tineretului își exprimă regretul pentru dispariția lui GEORGE BANU, unul dintre cei mai reprezentativi critici, teatrologi și profesori universitari din mediul teatral internațional.
Cronicar al spectacolelor Teatrului Tineretului din anii ’60, începutul anilor ‘70 (în 1973 se stabilește la Paris), domnia sa ne-a adresat o emoționantă scrisoare în 2017, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de când Teatrul nostru purta acest nume. În acest document extrem de important pentru arhiva TT și a Teatrului românesc, numește Piatra Neamț „un loc generațional“, al „efervescenței comunitare“.
Redăm întreaga scrisoare, care a fost publicată în Catalogul Ediției Aniversare, din 2017, a Festivalului de Teatru Piatra Neamț:
Să fii tânăr la Piatra Neamț….
La Piatra Neamț, o echipă de colegi s-a reunit câțiva ani și s-a dăruit … „vieții teatrului“, la care m-am asociat, viaţă ce presupune şi spectacole, dar şi bruşte iubiri nocturne sau petreceri prelungite, undeva între Hotelul Ceahlău, care servea de cartier general, şi sala „Tineretului“, sursa scenică a acestei euforizări comune. Am fost fericiţi pentru că totul se confunda, pentru că totul era intens. Eram la început şi, atunci, părea să se deschidă un orizont nebănuit, favorabil efervescenţei comunitare. Odată, povestindu-i aceasta lui Jack Lang, el mi-a spus: „Piatra Neamţ a fost pentru tine ceea ce a fost Nancy-ul pentru noi“ – locuri generaţionale ce se aseamănă. Nimeni nu le uită, nici ca împlinire artistică nici ca trăire extremă, mereu asociate. Ca într-o comedie de Shakespeare!
Acolo n-am înțeles de ce pentru Leonte Răuțu, paznicul ideologic oficial, s-a organizat un cortegiu de mașini negre care să-l ducă de la Hotelul Ceahlău la teatru: două sute de metri! Fără nici un motiv meteorologic – ploaie, fulgi -, efortul de deplasare pedestră fiind minim, riscul terorist inexistent, acest convoi de doliu „oficial” mi s-a părut a fi o manifestare a absurdului, o paradă politică! Puterea se afirma oricând! Moment după moment, loc după loc. Și tot aici, Țucu Parhon, privind o lozincă gigantică implantată pe colina din fața orașului, cu „Trăiască PCR”, mi-a zis: „Parc-am fi la WC” unde scriam cu roșu „Trăiască futaiul”. Muntele era closetul politic.
Dar, de la Piatra Neamț, persista și o altă amintire, aceea a unei dimineți însorite de toamnă, când Andrei Șerban își încheia o mică intervenție amintind „Primăvara de la Praga” și martiriul tânărului ce s-a imolat: „Cine dintre noi poate fi Jan Palach? Eu nu am în mână decât chibritul”. Și de aceea, de câte ori, în capitala cehă, mă opresc în fața statuii sale, la vorbele acestea mă gândesc!
Aici, am privit uimit „Omul cel bun din Sîciuan” și parchetul lucid inspirat de scena de Nō pe care-l desenase Lucu Andreescu și pe care Andrei Șerban povestea, grație lui Carmen Galin și Mitică Popescu, parabola binelui așteptat și a răului necesar. Ambiguitate brechtiană care capătă în acest spațiu pur o rezonanță filozofică pentru întâia dată produsă: acolo am resimțit emoția gândului! Apoi, mai târziu, în splendida versiune americană a lui Andrei, de la Mamma, emoția devenea prioritară! Altă lume, alte întrebări. După puritatea acestei seri am moțăit, alături de Lucu Andreescu și Ana Maria Narti, așteptând legătura cu trenul de București, în sala de așteptare îmbulzită de oameni și înnegrită de fum, a gării de la Bacău. Splendoare a teatrului, mizerie a vieții!
Atunci nu mai era tânar – cel puțin pentru noi – dar Radu Penciulescu își descoperise, după evenimentele de la Praga, o nouă tinerețe, semnând spectacole neașteptate: Musgrave la Târgu Mureș, Lear la Naționalul din București și la Piatra Neamț, Woyzeck. Îl vedeam întâia dată! Cu actorii Florin Măcelaru, Mitică Popescu, Lucia Doroftei, Cornel Nicoară… și, la sfârșit, la ceasul omorului, pentru a desemna lacul, se întindea pe scenă o imensă pânză albă, progresiv sfâșiată de Woyzeck cu cuțitul pregătit pentru asasinatul Mariei. Moment sacrificial, viziune a morții ca răscumpărare tragică. Martir al decepției! Amprentă definitiv înscrisă în biblioteca legendelor mele personale. Deseori am retrăit-o!
Apoi, conform obiceiurilor, ne-a reunit un cocktail în foaier! O clipă, dezgustat de forfota indiferentă a petrecerii, pentru a mă consola, am căutat refugiu în teatrul ce-l credeam gol, stins, părăsit. Am intrat la balcon de unde, perplex, am văzut un chef al mașiniștilor, cu vin și cântece, piliți în mijlocul decorului, unde se instalase o masă acoperită cu pânza albă, acum pătată, ce tocmai servise la împlinirea crimei lui Woyzeck. Am resimțit această „transgresiune” violentă ca un păcat, sacrilegiu ce m-a rănit. Rana de atunci s-a cicatrizat, dar urma i-a rămas ascunsă în mine!
Între Ceahlău și Teatrul Tineretului am trăit clipe unice. Nu le am nostalgia ca Villon ce-și evoca „zăpezile de altă dată”, căci le port intacte în memorie și periodic le reînviu cu satisfacția de atunci. „Aici am fost tânăr” – îmi spun. Urez celor ce vin asemenea împliniri pentru o viață!
George Banu
Posteritatea să-i fie pe măsura generozității și a iubirii sale față de Teatru!