De la pandemie la război, de la criza economică la criza muncii în sisteme care susțin că au rețeta succesului sau sunt trambulina unui bine mai înalt, spectacolul dă o lectură acută vremurilor pe care le trăim. Personajele imaginate de autor sunt întrupate „la foc mic”, pe acel lunecuș dintre teatru minimalist și performance onirist, dintre realism psihologic și docu-ficțiune, și transportă scenic diferite istorii și variabile ale pierderii, văzută aici ca motor identitar. Deși își intersectează poveștile într-un ONG (într-o metaforă a societății în mic), cele patru chipuri rămân cumva paralele în devenirile lor, semn al unui spleen pe care piesa îl surprinde abil, cu minim de mijloace din sfera patosului și maxim de măcinare.