Cu: Răzvan Vasilescu
Traducere: Carmen Mocanu

Prezentare

Piesa a fost tradusă de Carmen Mocanu şi, în momentul în care am citit-o, mi-a plăcut atât de mult, că am învăţat pe dinafară cele 54 de pagini. Mai mult, am simţit că sunt dator să o spun, că sunt dator să împărtăşesc cu oamenii de toate vârstele acest text minunat, profund uman, pentru că este un text care spune într-adevăr ceva.
Răzvan Vasilescu

Cronici

Nu există, în orice colţ al lumii, profesor, dintre cei ce-şi iubesc meseria care, chiar dacă nu o recunoaşte, în străfundul sufletului, să nu fie convins că are cea mai frumoasă şi nobilă profesiune din lume. Pesemne aşa crede şi Jean Pierre Dopagne, născut la Namur, în Belgia, în 1952. De 15 ani predă literatură şi teatru la liceu. Dar este şi autor dramatic de mare succes. Monoloagele sale străbat lumea, distrând-o şi amărând-o. Profu’, de exemplu, a cunoscut 300 de reprezentaţii pariziene. Cine merge să vadă, în stagiunea estivală a Teatrului “Nottara”, one-man-show-ul lui Răzvan Vasilescu înţelege de ce. Spus de un actor bun, un asemenea text, amuzant şi emoţionant în doze fantastice, nu poate aduce decât succes. Iar Răzvan Vasilescu e, să recunoaştem din capul locului, un interpret copleşitor.
(…) Exact ca şi filmul “Invaziile barbare”, piesa lui Jean Pierre Dopagne e o trecere în revistă tandră, intelectuală şi plină de umor – a valorilor destrămate din lumea noastră. Un excurs al pierderii iluziilor şi al povârnişului pe care o iau la goană modelele mentale, idealurile căzute în realitate. Ce s-a putut întâmpla cu lumea încât relaţia profesor-elev, altădată plină de nobleţe, s-a transformat acum când în război rece, când într-o mare indiferenţă? Jean Pierre Dopagne e un autor prea inteligent ca să enumere explicit cauzele.
(…) În monologul cu construcţie spiralată, Răzvan Vasilescu face o echilibristică subţire între mucalitul cinic şi observatorul curios. Multă tandreţe şi nimic patetic! Cu excepţia, poate, a finalului care ajută ca acest spectacol să fie una dintre cele mai emoţionante şi, în acelaşi timp, pline de umor producţii ale Bucureştiului.
Cristina Rusiecki – Adevărul

Poate să pară curios faptul că primul spectacol românesc despre o categorie profesională esenţială în dezvoltarea unei societăţi s-a născut nu într-un teatru subvenţionat din banii publici, ci în subsolul de la Green Hours, din iniţiativa unui actor care a găsit monologul şi a lucrat singur pentru a-l aduce în scenă.
(…) Profu’ nu este un spectacol despre un destin singular, ci vocea conştientă ce lansează un semnal cu privire la degenerarea unei bresle – criticile la adresa indiferenţei criminale a unora dintre profesori nu lipsesc nici ele -, la pericolul iminent ca şcoala să se transforme într-un bordel, în sens simbolic, dar şi, în cele din urmă, concret.
După ce a jucat spectacolul şi în câteva licee şi a observat reacţiile elevilor, actorul Răzvan Vasilescu e de părere că textul nu exagerează deloc, fiindcă faţa şcolii de azi, despre care mulţi dintre noi nu mai ştim nimic, e din ce în ce mai schimonosită de sălbăticirea societăţii, de care copiii sunt primii contaminaţi.
Cristina Modreanu – Gândul