Cronici

Aveam cinci ani, când s-a zvonit în sat că “vin artiştii de la Bucureşti”. Vedetele de atunci ale cântecului popular: Rodica Bujor, Ion Luican, Alexandru Grozuta, Maria Lataretu. Şi în fruntea lor, ca o regină, Maria Tănase. Cea pe care Nicolae Iorga – asta aveam să aflu mult mai târziu – a botezat-o “Pasărea Măiastră”. Ei îi scria marele Brâncuşi cu adoraţie: “Când te aud, Marie, îmi vine să dăltuiesc pentru fiecare cântec al tău o pasăre măiastră”. S-a şi ţinut de cuvânt genialul sculptor şi a dat lumii moderne cea mai frumoasă Măiastră. A sculptat chiar zborul spre infinit al cântecului şi dorului românesc.
(…) Cum vă spuneam, în acea zi de pomină, lumea a dat năvală la Căminul Cultural, unde erau aşteptaţi artiştii. Tata m-a săltat pe umeri, ca să-i pot vedea şi auzi mai bine. La 5 ani, nu eram mai înaltă decât Tom Degeţelul. Dar când a început Măiastra să cânte, am simţit cum mă înalţ până la cer. Punea atâta foc şi patimă în cântecul-blestem “Cine iubeşte şi lasă”, încât mă tulbura chiar dacă nu înţelegeam mare lucru din versuri. Apoi, timbrul grav al vocii ei unice se schimba cu totul. La “Uhai, bade”, glasul îi era vesel şi săltăreţ, şi picioarele începeau să-mi joace singure. Probabil că-n acea clipă s-a aprins în mine scânteia care a devenit focul de-o viaţă. După spectacol, tata m-a strecurat în spatele scenei să dau artiştilor flori. Dar eu nu aveam ochi decât pentru frumoasa crăiasă cu ochi verzi ca lacul şi-un zâmbet ce te îmbia să te apropii. Mi-am biruit emoţia şi-am ajuns lângă ea. M-a luat de mână şi-atunci i-am văzut unghiile tăiate scurt, ţărăneşte. Simt şi acum mirosul încăperii, miros de podea dată cu gaz, care se îmbina cu parfumul de flori culese de mine de pe câmp. După ani şi ani, am avut norocul, îndrăzneala, să o interpretez chiar eu pe Maria într-un spectacol ce-i evoca zbuciumatul destin. Şi, de fiecare dată când reiau acest spectacol, resimt fiorul acelei unice întâlniri, fior ce acţionează ca un declanşator al stărilor dificile cerute de scenariul “Maria Tănase – Pasărea Măiastră”, scris de muzicologul George Zbarcea. Mă încarcă de răspunderea că trebuie să sugerez în scenă că sunt, şi uneori chiar cânt, ca Maria Tănase.
(…) Am fost cu spectacolul în câteva ţări din Europa, am fost şi în Canada şi în Statele Unite. Şi pretutindeni, atunci când răsuna vocea ei de aur, românii risipiţi în lume, cu lacrimi în ochi de dorul ţării, începeau să se simtă din nou mândri că sunt români. Cântecele noastre realizau pentru moment acea “unire în cuget şi-n simţiri” şi, măcar pentru o oră, diaspora românească, atât de învrăjbită de obicei, devenea înfrăţită. În sala de 150 de locuri a Centrului Cultural Român din New York, s-au înghesuit peste 400 de oameni. După aplauzele ce nu mai conteneau, un bătrânel cu lacrimi în ochi s-a apropiat şi mi-a oferit ceasul lui de la mână. Simţea omul nevoia să-mi mulţumească astfel pentru darul de suflet pe care i-l făcusem.
Interviu  de Alice Manoiu – Formula As

Sunt rare ocaziile când putem observa, când putem simţi, ca în cazul de faţă, că trăirea unui rol, ea singură, aproape neajutată de celelalte ingrediente scenice, reuşeşte să configureze, reuşeşte să fie un spectacol. Secvenţele de cânt propriu zis sunt cele în care iluzia scenică funcţionează integral, când spectacolul “creşte” până la nivelul comuniunii cu o sală electrizată. Această voce, surâzătoare sau plânsă, insinuantă, frenetică, tragică, marcă inconfundabilă şi, credeam, irepetabilă a Mariei Tănase, însemna, pe lângă toate celelalte, şi meşteşug: actorie de înaltă clasă. Adriana Trandafir ne reaminteşte aceasta.
Dan Predescu – Teatrul