Una dintre cele mai vestite satire ale moravurilor politice românești, „O scrisoare pierdută”, în regia lui Alexandru Dabija, aduce în prim-plan umorul, dar și mecanismele politice și sociale pe care textul lui Caragiale le dezvăluie cu o luciditate surprinzător de actuală. Personajele și întâmplările binecunoscute capătă o nouă viață pe scenă, într-o distribuție de excepție, păstrând verva și ironia care le-au făcut nemuritoare.

„Rerum Novarum Cupidus
Pentru mine, ca și pentru mulți alți locuitori ai acestor plaiuri, Caragiale este o muzică pe care o auzi din copilărie. O fredonez când merg singur, o citez în conversații, îmi sună în cap când citesc fraze și îmi place aproape gastronomic să o repet cu familia de prieteni. E ca și cum aș avea o familie de muzicieni și am cânta a mia oară o muzică pe care o adorăm și de care nu ne plictisim niciodată.
E și ceva revoltă, mă revolt împotriva negustoriei generalizate care ne învață să dorim mereu ceva nou – detergenți, condimente, filme, filosofii, teniși, medicamente, piese de teatru, cântăreți, parteneri sexuali, frizuri, poezii, mode, câini, prieteni, șampoane. Mofturi!”

Alexandru Dabija