Așa cum s-a întâmplat cu Samuel Beckett și cu Eugène Ionesco, pentru care Tompa are un sistem perfect de decodare, așa s-a petrecut acum pe scenă, într-o citire foarte personală, nu ușor de pătruns, care duce totul în rezonanța unui recviem. Pe parcursul căruia descopăr o relație. În cuvinte puține. Repetitive. Cu multe „da” și „nu”. Apa lui Fosse este aici un spațiu închis, un salon de spital sordid din alt secol parcă, al cărui element central de decor este un pat, semn pentru barcă, semn al patimii și al morții, pat-sicriu. Ferestrele neclare, împăienjenite sunt primele care deschid jocul iluziei, al oglindirii, al opacității, al transparențelor, ca și texturile unui material rece, metalic, în care o siluetă se reflectă, redundant ca o umbră. Ca o absență-prezență. Spectacolul acesta al lui Tompa Gábor găsesc că este cu adevărat unul cu cele mai profunde mărturisiri ale sale, unul dintre cele mai complexe și mai emoționante, șlefuit îndelung, un spectacol de cameră ca o bijuterie prețioasă și discretă, ce respectă intimitatea actului de creație, laboratorul ei, dar și ce este solitar acolo. Precum și în chin, în rugăciune, în hăul dintre mine și mine, dintre mine și celălalt, în întunericul despărțirii.

Marina Constantinescu / România literară, nr. 9 / 2025