Soare, liniște, iarbă verde, ciripit de păsări, cer albastru, copii care se joacă în parc, condițiile ideale pentru ca un scriitor să își găsească inspirația în căsuța lui comodă și intimă… Dar lucrurile nu stau de fapt niciodată așa. Lumea nu este ceea ce pare. O bombă nu face războiul, așa cum o rândunică nu face primăvara. Și totuși? Bérenger, un idealist, un artist care iubește viața, oamenii, lumina, descoperă brusc că poate să zboare, așa cum merge, așa cum respiră. În naivitatea lui, el crede că atât familia, cât și toți ceilalți pot zbura cu el, că pot înțelege, că pot „regăsi calea, calea uitată”; ar fi suficient să-și aducă aminte. Artistul e însă singurul pieton al acestui aer pe care se sprijină, încet, cu vârful piciorului, luându-și avânt. Poziție privilegiată, dar însoțită de durerea și blestemul de a nu fi crezut. Căci dacă frumosul e accesibil tuturor, sublimul și grotescul sunt experiențe estetice care cutremură și înspăimântă. Așa cum corul tragic nu credea oracolele negre ale Casandrei, nici englezii din parcul de duminică nu cred viziunile apocaliptice ale lui Bérenger, pentru că adevărul lezează întotdeauna comoditatea, pudibonderia, superficialitatea, prejudecățile și corectitudinea confortabilă. Dar când „dincolo de infern… nu mai este nimic”, iar infernul se apropie cu pași mari, ca vântul, lumea noastră călduță se dezumflă, ca un decor factice, lăsând în locul grădinilor, abisuri, gheață și flăcări.

Gábor Tompa, împreună cu echipa artistică, transformă textul ionescian într-o partitură muzicală, în care se joacă fizic și vocal cu ritmul, armonia corală, disonanțele și sincopele, în plimbări, balansări și salturi poetice, readucând în prim-plan o piesă pe nedrept uitată, la fel cum personajele și implicit noi toți am uitat cum să zburăm. Căci cine mai crede astăzi în poeți și care ne sunt idealurile? Durerea intelectualului este tocmai aceea că doar atunci când idealurile se transformă în cenușă, se aprinde și combustia interioară a creației artistice autentice, atunci când te confrunți cu frica de moarte, de vid, de a pierde tot ce îți e mai drag. Cu umorul său specific, Ionesco pare să ne întrebe și astăzi, când piesa e mai actuală ca oricând, cu gloanțele și rachetele rusești și ucrainene atât de aproape, cu planeta atât de însângerată și de amenințată ecologic: de ce se fac oamenii că nu văd nimic, de ce nu vor să înțeleagă ce se întâmplă? Răspunsul nu e poate atât de îndepărtat de cel biblic: „au ochi să vadă, și nu văd, au urechi de auzit, și nu aud”.

Ștefana Pop-Curșeu