Meniu
miercuri, 5 noiembrie 2025, ora 18.00 / Casa de Cultură a Sindicatelor Piatra Neamț
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași
TREI PIESE TRISTE
după Maurice Maeterlinck
traducerea Gabriel Avram (Intrusa, Șapte prințese) și Radu Afrim (Interior)
în distribuție
Intrusa
Ada Lupu
Ionuț Cornilă
Diana Roman
Horia Veriveș
Diana Vieru
Alexandra Azoiței
Mara Bărbărie
Otilia Rojniță
Șapte prințese
Ada Lupu
Pușa Darie
Emil Coșeru
Diana Roman
Răzvan Conțu
Anamaria Rusu
Mălina Lazăr
Otilia Rojniță
Alexandra Azoiței
Mara Bărbărie
Interior
Ada Lupu
Ionuț Cornilă
Diana Roman
Livia Iorga
Răzvan Conțu
Anamaria Rusu
Diana Vieru
Mălina Lazăr
Otilia Rojniță
regia, scenariul și universul sonor Radu Afrim
scenografia Cosmin Florea
coregrafia Radu Alexandru
video design Andrei Cozlac
aranjament muzical, pregătire muzicală Diana Roman
asistent regie Antonia Mihăilescu
mașiniști figurație Hrițcu Florentin, Baciu Costică
Durata: 1h 45′
poveștile astea vechi
despre o lume pe care abia o mai putem întelege
o lume
care ajunge la noi intr’o lumina palidă –
printr’o vitrină în spatele căreia abia intuim cuvintele
și aproximăm gândurile.
Ne mai interesează oare pe noi
lumea asta înecată în regrete și remușcări
și
în frica de moarte ai cărei pași s’au auzit nu o dată
prin interiorul cald
din care viața
oricum
nu dadea pe’afară?
Niciodată n’am ințeles de ce m’ar interesa mai mult
istoria unor regi dintr’o țară îndepărtată
decat istoria unor lacrimi care curg pe obrazul cuiva
care a pierdut pe cineva drag.
Așa cum n’am înțeles de ce plajele goale din miezul verii covid
au fost declarate apăsătoare & deprimante.
Uneori frumusețea trece prin lume de mână cu tristețea.
Și fiecare dintre noi poate să’și facă un selfie cu ele
așa cum altădată ne pozăm
într’o stațiune montană
cu ursul ucis
și apoi împăiat
fără să ne punem prea multe
întrebări despre viața
animalului
și fără să vărsăm prea multe
lacrimi
pentru moartea lui.
Radu Afrim
CRONICI
Există la Maurice Maeterlinck (Premiul Nobel, 1911) o colosală teatralitate a imaginii, pe care Radu Afrim a desenat-o cu rafinament plastic și psihologic. Contururile personajelor sale curg, unele spre altele, dar obsesia comunicării, a concretului trăit, se sparge la cea mai mică pâlpâire de suflet. Acolo, în spațiul fără ieșire (acvariu, celulă… oricum ceva elegant-concentraționar) se speră și se disperă; dar, mai cu seamă, se așteaptă. Ce? Poate o izbăvire iluzorie (sau nu?) prin reintegrarea în rosturile cosmice, de la care se nădăjduiește liniște și armonie, bine și frumos, grație divină și revelația ei ca semn al izbăvirii și reintegrării în rostul ființelor gânditoare. Cel puțin așa am priceput eu (nu zic mesajul, căci termenul sună aproape trivial în alcătuirea concepută de Maeterlinck și Afrim). O trupă de actori cucerită, poate chiar captivată și sigur devotată de actori trăiește, ca în transă, extraordinar de expresiv, tristețea impregnată în povestea celor trei povești. Superbă, ca din timpurile frumoase ale începutului de art nouveau, scenografia de mare rafinament plastic a lui Cosmin Florea.
Bogdan Burileanu / LiterNet.ro / decembrie 2022
Unul dintre cele mai bune spectacole realizate de Radu Afrim. Un poem scenic construit dintr-o suită de simboluri, unul mai semnificativ decât celălalt. Nu întâmplător, spectacolul a luat Premiul UNITER pentru scenografie. Scena delimitată foarte clar de sală – pereții casei, perdeaua de lumini etc. – prinde în epicentrul ei miezul poveștii/poveștilor. Nimic din ce se întâmplă acolo nu se întâmplă în altă parte, e povestea acelor locuri și a acelor oameni. Și, totuși, ușile se deschid, n-au geamuri, o invitație directă pentru sală să intre în poveste. Și intră.
Nona Rapotan / bookhub.ro
Trei piese triste e un spectacol care‑ți taie respirația, la propriu. Un poem desăvârșit, răscolitor, cathartic, o mărturie că frumusețea, în pofida amărăciunii care o încolăcește și o sugrumă adesea, va supraviețui și va salva, până la urmă, lumea.
Nicoleta Dabija / Revista Timpul / 08.06.2021
În Trei piese triste, Radu Afrim s-a afundat în simbolism, curent artistic care încurajează intimitatea cu muzica interioară a ideilor și emoțiilor și a creat un poem scenic inspirat de relația pe care o avem cu lumea de dincolo. O relație care ne înfioară, dar fără de care nu găsim sens în viață. De altfel, odată intrat în sala, spectatorul aude cum bate inima simbolismului, la început firav, apoi din ce în ce mai intens. Tablourile în mișcare pe care le desenează Afrim cu fiecare secvență scenică au un impact vizual atât de puternic, încât dau acces nelimitat către emoțiile celui care le privește. Împreună cu scenograful Cosmin Florea, Afrim construiește un cadru-ramă în care încape un număr nesfârșit de tablouri, atât cele pe care le-a imaginat regizorul, cât și cele pe care le compune spectatorul pornind de la cele ale regizorului. Un univers ferecat, care din când în când se deschide ca ușa unei case părăsite, pecetluită cu un lacăt ruginit și hărțuită de un vânt puternic, scena devine în Trei piese triste un loc al întâlnirilor și trăirilor mistice.
Ramona Iacobuțe / ceascadecultura.ro
Decupaje de viață reală și decupaje de vis, aduceri în lumină a teritoriilor sufletești pe care vecinătatea morții le face vizibile e ceea ce surprinde Radu Afrim în Trei piese triste, într-un spectacol ce revelează forța de netăgăduit a teatrului poematic. Un spectacol împovărător și înălțător, absolut copleșitor.
Nicoleta Munteanu / alecart.ro
TRAILER
GALERIE FOTO
foto Iulian Ursachi
Anterioară
Următoare
