Iulia Popovici în dialog cu MAIA MORGENSTERN, în ziua spectacolului O LECȚIE DE BUNE MANIERE (Teatrul Evreiesc de Stat), one woman show performat de actriță pe 25 septembrie2018, în cadrul Festivalului de Teatru Piatra Neamț, Ediția 30.
Iulia Popovici: Care e cea mai plăcută amintire legată de Piatra Neamț?
Maia Morgenstern: Nucile verzi, Vasile și Tatiana, peste pod, peste Bistrița, la vreme de toamnă, miros de frunze arse… Niciodată nu vedeam unde-i focul, dar mirosea grozav a frunze arse și a must. Claudiu, care se scula la 4 dimineața ca să meargă la piață, să cumpere struguri pentru a face must, vin, nu știu dacă i-a ieșit vreodată… Aici am învățat să călăresc, mă mai trântea calul, dar am mers călare! Împreună cu colegul Mircea Rusu… uite, chiar acum este Sărbătoarea Corturilor! Nu sunt un om religios, dar la Piatra Neamț m-am prezentat la comunitate, la sinagogă, și m-au întrebat dacă aș vrea să am activitate, de exemplu, să spun poezii. Și așa am făcut „Cântarea cântărilor“. Eram Sulamita și colegul Mircea Rusu era regele Solomon, era vreme de iarnă și în sinagogă era foarte frig și ne-am luat gecile pe noi.
Iulia Popovici: Pe mine m-a uimit pozitiv să văd că jucați la Teatrul Evreiesc de Stat O LECȚIE DE BUNE MANIERE. A fost alegerea dv. sau a regizorului Alexandru Berceanu?
Maia Morgenstern: A mea, a mea. Abuzivă am fost, l-am târât pe Alex Berceanu… (râde) Desigur că am mare încredere în el – știți spectacolul BUCUREȘTI ‘41… Cu toată dragostea l-am invitat să facă acest spectacol.
Iulia Popovici: A fost așa, ca o bomboană pe acest mare tort care este reinventarea teatrului evreiesc. De la un teatru care celebra o viziune optimistă și tradițională a moștenirii culturale evreiești și, cumva, cult-ficționale, ca să spun așa, la o variantă puternic ancorată în discutarea experienței comunității evreiești, inclusiv Holocaustul: cum s-a ajuns la asta, memoria locală concretă, nu cea filtrată prin versiunile optimiste, de piese tradiționale. Știu că au existat reacții legate de acest text, pentru că nu iartă pe nimeni dintre cei vinovați. Cum ați ajuns să fiți atât de îndrăzneață?
Maia Morgenstern: Cred că inconștiența m-a dus acolo. Glumind sau vorbind serios, sunt o maestră a controverselor. Existența mea profesională, artistică, meșteșugărească e o controversă. Nu-i ușor de gestionat toată treaba asta. E o temă cu care încă nu sunt împăcată și nici lumea nu e. Cuvine-se să comemorăm, să nu uităm, să vorbim. Nu cumva sunt cam multe? Iar filme, iar Holocaustul, iar plângeți, iar muriți… Gata, nene, că ne-ați sufocat! Dacă există reacția asta, pe mine mă interesează cum s-a ajuns acolo, de ce am tăcut cu toții până s-a ajuns acolo. Cum am ajuns să ne gândim să economisim gloanțe, să treacă un glonț prin șase oameni… Cum au ajuns să fie convinși oameni să execute astfel de ordine, pe care le discuăm acum prin film, teatru, literatură, prin istorici? Vorbim de incinerări în cuptoare, de dușuri de gazare și așa mai departe… Cum am ajuns acolo? Mă întreb! Eu, personal, nu am un răspuns, cât mă duce mintea, cât mă duce sufletul… Dar de întrebat, nu mă ține nimeni ca să nu întreb. L-am descoperit pe Jean- Claude Grumberg în TRAGEDIA DENTARĂ, un spectacol controversat, desigur, o ficțiune. Apoi am descoperit textul acesta. Mi l-a propus J. C. Grumberg. Eu văzusem TRAGEDIE DENTARĂ la Paris, care a luat premii. Se strica lumea de râs, e comedie. Am vrut să avem și noi acest spectacol. La noi, la Evreiesc, nu știu cât de comedie a ieșit. În timpul corespondenței pentru drepturile de autor pentru acest spectacol, Grumberg mi-a propus acest text, UNE LECON DE SAVOIR – VIVRE. Într-un fel, pentru mine a fost și este „cum spunem înjurături într-o limbă străină“. Părinții mă admonestau când spuneam un cuvânt mai urât și de aceea nu pot să spun cuvinte urâte…
Iulia Popovici: Eu tot dau ocol mărăcinelui și nu știu cum să vă spun că… sunteți foarte politică în programul de la Teatrul Evreiesc. Nu e numai spectacolul acesta. E și BUCUREȘTI ’41, e și programul coordonat de David Schwartz. Cred că Teatrul Evreiesc este primul loc în care s-a discutat despre luptătorii români, de origine evreiască, din războiul civil din Spania. (…) Noi suntem o țară în care nu s-a discutat destul despre ce a reprezentat Holocaustul.
Maia Morgenstern: Mie mi se pare important de discutat prin mijloacele artei, așa cum înțeleg eu arta. Evident asta nu împiedică teatrul să deschidă porțile unor dezbateri concrete de care să se ocupe cei chemați să o facă, pe care îi invit inclusiv la „Ticun Olam“, coordonat tot de David Schwartz. Teatrul Evreiesc Barașeum s-a născut în ’41…
Iulia Popovici: Când actorii evrei au fost alungați din teatrele de limbă română.
Maia Morgenstern: Am fost incriminată că acum actorii evrei pleacă din Teatrul Evreiesc. Am fost incriminată că i-am adus pe Tudor și pe Cabiria să joace, să cânte cântece de leagăn la Teatrul Evreiesc de Stat… Tudor a plecat…
Iulia Popovici:Teatrul Evreiesc a încercat întotdeauna să evite controversele, să evite poziții revendicative, atitudini care să treacă dincolo de comemorarea traumei și de celebrarea lucrurilor frumoase. Și pentru dumneavoastră a fost o evoluție. E o tematică pe care ați început să o abordați recent…
Maia Morgenstern: Da, când s-a copt timpul… Când am avut încredere în mine că îmi pot asuma. Am făcut ceea ce am făcut din convingerea că e de cercetat, de vorbit … Am avut de curând proiecția filmului „Evrei eroi în Primul Război Mondial“. Deși nu aveau cetățenia română s-au jertfit în război.
Iulia Popovici: E extraordinar că Teatrul Evreiesc se reinventează pe această dimensiune, pentru că devine relevant într-un mod social, nu doar pentru propria comunitate, chiar dacă în primul rând pentru propria comunitate.
Maia Morgenstern: Sper că așa este. Asta nu ne împiedică să avem în continuare producții pline de căldură, de entuziasm, de muzică, de veselie… fix „Ciribim-Ciribom“. Dar avem și spectacolele pe care le-a creat David Schwartz cu rezidenții Căminului Rosen, care povestesc tot felul de chestii incomode despre sine și despre alții…
Iulia Popovici și Gianina Buruiană (participantă la Atelierul „Spectatorul critic“) în dialog cu Cosmin Manolescu, pe 26 septembrie 2018, când pe scena Festivalului de Teatru Piatra Neamț (Ediția 30) a avut loc CĂLĂTORIE CĂTRE MINE ÎNSUMI, un proiect artistic de Cosmin Manolescu.
Iulia Popovici: A câta călătorie către mine însumi a fost asta de la Piatra?
Cosmin Manolescu: Cred că este a noua călătorie. Am avut trei anul trecut și șase în 2018.
Iulia Popovici: De fiecare dată este altfel pentru că spectatorii sunt alții, dar există și alte schimbări?
Cosmin Manolescu: Da, adaptăm spectacolul pentru locație. De exemplu, la Socolari, prima parte a spectacolului s-a întâmplat în aer liber, într-un parc, după care am intrat într-un spațiu închis. Aici a început în sala de spectacole cu intrarea care a durat mult mai mult. Sunt momente care dispar din spectacol pentru că simțim că nu e momentul sau apar momente noi pentru că experiența se întâmplă să fie diferită, fie e o problemă tehnică și atunci asta cumva ne ajută să ne ducem într-o altă direcție. În mod normal, spectacolul se termină cu publicul care rămane pe scenă și noi care ieșim afară și bem un pahar de vin sau de prosecco undeva, în natură, ăsta e finalul nostru.
Gianina Buruiană: Vorbiți-ne puțin despre conceptul de experiență în teatrul dumneavoastră.
Cosmin Manolescu: În general, eu nu le mai numesc spectacole. Le zic mai mult călătorii – experiențe performative, performance, instalații, fug de termenul de spectacol pentru că e un termen destul de clasic pentru mine și, cumva, când zici spectacol, ai această formă clasică în care spectatorul este pe scaun, departe de interpret, relația e foarte separată. Propunerile mele ies din convențional, deci nu mă interesează să fac spectacol, ci ceva hibrid, care se transformă într-o călătorie imaginară, poate, emoțională și care rămâne cu noi la un alt nivel.
Gianina Buruiană: Cât de importantă este emoția în performance-urile dumneavoastră?
Cosmin Manolescu: E foarte importantă, e un lucru care mi se pare că începe să lipsească foarte mult, ne refuzăm dreptul de a fi emoționali, de a plânge sau pur și simplu de a simți ceva și asta nu e bine. Și de aceea pentru mine, emoția e extrem de importantă și chiar lucrez cu un format de corp emoțional, mi-am dezvoltat o anumită tehnică de lucru în ateliere, în care încercăm să construim pe această zonă – să lucrăm cu emoții, cu senzații, să le explorăm, să ne lăsăm purtați de ele. Mi se pare important în acest moment al acestei societăți contemporane să ne reîntoarcem la emoții.
Gianina Buruiană: Găsiți că este și o reîntoarcere la sine însuși?
Cosmin Manolescu: Emoția e ceva foarte personal întotdeauna. De exemplu, în seara asta, în momentul în care făceam îmbrățișările cu una dintre persoanele din public, la un moment dat chiar am simțit că s-a creat o conexiune, o emoție adevărată, ea a început să tremure, să trepideze în interiorul ei și simțeam chestia asta și a fost un moment foarte intim și foarte puternic, emoționant, care pe mine m-a încărcat puternic și, cu siguranță, partenera mea de moment a plecat la fel de încărcată. Pentru mine, asta înseamnă „spectacolul”.
Gianina Buruiană: Deci aveți în vedere atât emoția dvs. personală, cât și pe cea a spectatorilor.
Cosmin Manolescu: Indiscutabil, nu putem să vorbim doar de emoția spectatorului dacă nu există și emoția noastră. Ecuația asta interpret – spectator, performer – spectator este extrem de importantă și fără ea n-ai cum să ajungi la emoții. Dacă noi nu ne emoționăm și nu suntem reali, adevărați, în ceea ce propunem, nu facem decât să ne repetăm niște roluri. Ori mie asta nu mi se pare important, chiar fugim de asta. De exemplu, diagonala asta când dansează Idris: uneori se întamplă să iasă fără niciun fel de comentariu din partea mea, alteori intervin. Acum am intrat cu acest comentariu cu familia tradițională, n-am avut tema asta niciodată, dar în societatea actuală, acest referendum este unul dintre subiectele la zi în discuțiile cu toată lumea și era important să punctez în spectacol această situație.
Gianina Buruiană: Sunteți optimist în legătură cu drumul pe care ați pornit?
Cosmin Manolescu: Atât timp cât există partener de drum, nu are cum să nu funcționeze și să nu meargă mai departe călătoria. Faptul că la fiecare spectacol se întamplă ceva special cu oamenii (rămân atinși), asta mă face să continui drumul. Pentru că simt că oamenii se schimbă, înțeleg dansul și spectacolul într-un mod diferit, asta mă face să continui tipul ăsta de abordare, de interacțiune, de explorare participativă unde construim împreună cu voi sau: „noi suntem voi”.
Gianina Buruiană: Altfel spus, considerați că lăsați urme.
Cosmin Manolescu: Orice experiență de tipul ăsta trebuie să lase urme pentru că altfel nu facem decât să ne pierdem timpul. Dacă mergem la teatru și nu se întâmplă nimic, am cam pierdut timpul. Trebuie să se întâmple ceva: să ne punem o întrebare, să simțim ceva, să fim atinși undeva, să rezonăm, cred că ăsta e rolul teatrului, al spectacolului și al artiștilor până la urmă: să pună întrebări.
Gianina Buruiană: Urmăriți piese din dramaturgia clasică sau ați renunțat total?
Cosmin Manolescu: Îmi place să vad spectacole clasice, dar în versiuni contemporane. Dacă e Cehov și regizorul respectiv are un alt tip de abordare, mă duc.
Iulia Popovici: La dans te duci?
Cosmin Manolescu: Da, în general mă duc, atât cât îmi permite timpul, încerc să văd tot ceea ce se face pentru că e important să fii la curent și să vezi ce îți fac colegii.
Gianina Buruiană: Observ că aveți o repulsie organică pentru rutină…
Cosmin Manolescu: Fug de ea cât pot pentru că mi se pare că rutina omoară tot: relația, oamenii, creativitatea, ne face să devenim niște roboței care își fac treaba și atât, dar cred că viața e mai mult de atât: să descoperim de fiecare dată ceva nou, să punem ceva nou în ghiozdan, în fiecare zi să o luăm pe un drum nou. De când am început proiectul dance wanderer încerc de fiecare dată să o iau pe alt drum: uneori fac jocul culorilor, urmăresc oameni care sunt îmbrăcați în albastru și mă duc pe urmele lor și ajung în niște locuri, în niște cartiere unde, cu siguranță, nu aș fi ajuns și asta mă face să văd orașul și oamenii într-un mod foarte diferit.
Gianina Buruiană: Așadar, experimentul se extinde și în propria viață!
Cosmin Manolescu: Pentru mine, viața mea e aceeași viață cu a lui Cosmin de pe scenă, cumva lucrez cu viața mea, ceea ce se întâmplă cu mine încerc să dau mai departe și să împărtășesc cu ceilalți. Dacă suntem cu adevărat oameni, trebuie să dăruim.
Pe 27 septembrie 2018, ne-am plimbat cu gondola pe Dealul Cozla împreună cu actrița Alina Mîndru și am vorbit despre rolul său din ÎNAINTEA EREI NOASTRE și despre producătorul acestuia, Platforma Culturală Frilensăr. Spectacolul s-a jucat pe 26 septembrie în cadrul Festivalului de Teatru Piatra Neamț, Ediția 30.
Raluca Naclad: Alina, te-am văzut aseară în spectacolul ÎNAINTEA EREI NOASTRE. Tu intri în partea a doua a spectacolului, dar după intrarea ta, toate personajele își schimbă comportamentul. La prima vedere, ești un inspector care vizitează o școală imediat după evenimentele Revoluției din ’89. Cu toate astea, nu prea ești doamna inspector…
Alina Mîndru: Nu prea sunt inspectorul, într-adevăr. La început, eu și Dumitru (n.n. Georgescu), care are rolul profesorului, am fost cumva pe aceleași roluri, iar Daniel (n.n. Chirilă, regizor) a zis „hai să vedem care și cum”. Apoi am stabilit ca eu să rămân doamna inspector. În momentul când am început repetițiile, l-am întrebat pe Daniel care-i, de fapt, treaba cu femeia asta, că nu pare a fi inspector – adică, din ce spune nu rezultă că e interesată de educația copiilor. Și atunci mi-a povestit Daniel că, în perioada respectivă, imediat după Revoluție, erau oameni care pretindeau a fi inspectori sau alte oficialități, care pur și simplu veneau, luau copii și nu se mai auzea nimic de copiii ăia – ori îi vindeau, ori îi dădeau spre adopție în alte țări, ori…, nu cred că era totul spre binele lor. De asta, în spectacol, îl ia pe cel mai liniștit dintre elevi: fetița mută care nu poate să povestească, dar care, până la urmă, se pare că vorbește… Background-ul copilei, refuzul ei de a comunica imediat după ce au fost părăsiți ea și frate-su, lăsați de părinți care, probabil, au plecat în afară să muncească, sunt posibile explicații. Este unul dintre cazurile cele mai frecvente…
Raluca Naclad: Daniel Chirilă este și regizorul și dramaturgul spectacolului. Ai avut mai multe colaborări cu el, în cadrul Platformei Culturale „Frilensăr“. Ce înseamnă „Frilensăr“ pentru tine?
Alina Mîndru: Eu și Daniel Chirilă ne știm de când eram în anul II sau III de facultate, el este cu o generație mai mic decât mine. Marea majoritate a echipei „Frilensăr“ a avut același profesor de actorie, dar facem parte din generații diferite. Mă cunosc cu el de prin 2007-2008, iar când m-am mutat în București, ne-am întâlnit pur și simplu, ocazional, și a venit cu propunerea să fac parte dintr-un proiect, ONCE UPON, ceva între „Fata babei și fata moșneagului“ și un basm japonez. Apoi au continuat colaborările, am început să fac înlocuiri colo și colo și am tot continuat. După ce m-am mutat în București, am avut parte de niște experiențe mai neplăcute, adică nu s-a întâmplat ce mă așteptam eu să se întâmple, și atunci chestia asta cu Daniel a venit ca o a doua șansă… „Frilensăr“ este a doua noastră casă, e un grup de prieteni care se înțeleg bine și care lucrează extrem de bine împreună. „Frilensăr“ înseamnă teatru de care vrei, într-o manieră atât de plăcută încât n-am întâlnit oameni care să spună nu, eu nu m-aș duce la spectacolele ăstora că nu știu ce… „Frilensăr“ înseamnă voie bună, talent, măiestrie, meșteșug…
Raluca Naclad: Și sunteți tot timpul aceeași echipă?
Alina Mîndru: În primii doi ani am fost, după aceea am început să mai culegem câte un membru de-aici, câte un membru de-acolo… Acum l-am adoptat pe Tudor Morar, care e din Cluj… Noi toți eram moldoveni, am făcut facultatea și ne știm din Iași, dar suntem din diverse colțuri ale Moldovei… Apoi am adoptat-o pe Irina, care e din Constanța.
Raluca Naclad: Acum în încheiere, o impresie, două, trei despre festivalul nostru…
Alina Mîndru: Am mai fost aici în timpul facultății, o dată sau de două ori, am jucat în Sala Mare. Am venit ieri; oamenii din teatru, tehnicul, au fost niște oameni foarte drăguți, foarte săritori, nu ți-e dat să găsești pe toate drumurile așa ceva, atâta bunăvoință și respect pentru ceea ce faci… Eu vin dintr-o zonă mai agitată, Bucureștiul nu este chiar așa de primitor pe cât pare sau pe cât crede restul țării… Mi se pare o alternativă foarte bună pentru tinerii actori care vor să joace, care vor să-și arate competențele. Genul acesta de festival făcut de genul acesta de oameni mi se pare cea mai bună chestie care ți se poate întâmpla.
În dialog cu RADU APOSTOL, regizorul spectacolului FAMILIA FĂRĂ ZAHĂR (Teatrul Mic București în parteneriat cu Centrul de Teatru Educațional „Replika“), care s-a jucat pe 28 septembrie 2018, în cadrul Festivalului de Teatru Piatra Neamț, Ediția 30.
Raluca Naclad: Radu Apostol, aş vrea să te întreb, pentru început, cum a apărut Centrul de Teatru Educațional „Replika“ şi care sunt principiile care stau la baza proiectelor voastre?
Radu Apostol: Centrul de Teatru Educațional „Replika“ a apărut dintr-o necesitate, spaţiul în sine a apărut ca o necesitate coroborată cu foarte mult noroc, probabil. Am fost norocoşi să avem alături de noi foarte mulţi prieteni, companii de stat – Centrul Naţional al Dansului, Teatrul Mic, Teatrul „Ioan Slavici” din Arad, Teatrul Naţional Bucureşti. Acum vreo şase ani dezvoltam împreună cu Mihaela Michailov, cu Viorel Cojanu şi Mihaela Rădescu spectacole de teatru în care erau implicaţi actori neprofesionişti – copii – şi, deşi am avut parteneriate cu teatre de stat, era foarte greu pentru aceste companii să preia în repertoriu aceste spectacole pentru că era vorba despre întâlnirea dintre profesionişti şi neprofesionişti; spectacolele erau greu de programat. Atunci ne-am gândit că ne trebuie un spaţiu în care putem merge mai departe cu demersul acesta. Am găsit spaţiul în februarie 2015, cu eforturile foarte mari ale colegilor mei, Mihaela Michailov şi Viorel Cojanu, care scriu proiecte, aplicaţii şi astfel reuşim să acoperim chiria, utilităţile. Aplicăm în fiecare an la A.F.C.N., la ARCUB – din păcate au scos grantul. În ceea ce priveşte principiile… sună foarte sofisticat… Noi credem foarte tare că arta te poate face mai tolerant, mai sensibil. Este vorba despre educarea acestor valori. Nu e un spaţiu în care şcolarizăm oameni, ci încercăm să dezvoltăm în ei empatie prin această „capcană”, „cursă de şoareci”, ca în Hamlet, în care încercăm să prindem toate problemele majore din jurul nostru, teme sensibile pentru realitatea românească: de la maternitatea juvenilă, la hărţuirea pe internet. De exemplu, spectacolul FAMILIA FĂRĂ ZAHĂR, produs în parteneriat cu Teatrul Mic şi în colaborare cu Trupa „Fără zahăr”, surprinde această realitate pe care o trăim acum, în care se încearcă redefinirea noţiunii de familie, avem un referendum care bate la uşă. Iar BOYZ AND GIRLZ reflectă realităţi ale vieţii din online: cyber-bulling, hărţuire, cum asistăm pasivi la un eveniment foarte puternic care se întâmplă sub ochii noştri, pentru că suntem blazaţi, pentru că nu avem destulă verticalitate, pentru că, pentru că… Cel mai adesea adolescenţii cad pradă agresiunilor care se întâmplă acolo. Cam acesta este Centrul Replika. Încă un lucru important: accesul gratuit. De trei ani ne zbatem ca să avem acces gratuit la toate evenimentele noastre. Noi credem foarte tare că numai prin educaţia culturală, prin descăpăcirea minţilor şi sufletelor semenilor noştri vom ajunge să avem în jurul nostru semeni mai toleranţi, mai sensibili, aşa cum ne-am dori cu toţii să avem vecini. Arta poate face asta şi ar fi bine să nu îngrădim accesul.Unul dintre motivele pentru care oamenii nu vin la teatru este şi acesta financiar: dacă ai doi copii, nu prea îţi vine să scoţi din buzunar vreo 120 de lei pentru patru persoane (mama, tata și doi copii), mai bine iei o pizza şi te uiţi la televizor.
Raluca Naclad: În încheiere, invită-i pe spectatori să vină în această seară ca să vadă FAMILIA FĂRĂ ZAHĂR.
Radu Apostol: Cred că ar putea să vină să se simtă bine, într-o primă parte a spectacolului. Apoi să mai reflecteze ce înseamnă familie şi dacă vreunuia dintre noi i-ar plăcea ca să-i spună cineva din afară, să decidă pentru el cum să-şi pună mobila în casă, câte camere să-şi ia, unde să-şi ţină copiii… Din păcate, cam asta se încearcă acum cu referendumul acesta, se încearcă impunerea unei definiţii care ne exclude pe foarte mulţi dintre noi. Eu am trăit într-o familie monoparentală. Eu cred că de asta ar fi fain să vină oamenii în seara asta la FAMILIA FĂRĂ ZAHĂR, dar şi la BOYZ AND GIRLZ, pentru că sunt două spectacole foarte sensibile şi puternice despre realităţile prezentului, de care uneori fugim, dar de data asta s-ar putea să se descăpăcească puţin.
Iulia Popovici în dialog cu Katia Pascariu, pe 28 septembrie, când pe scena Festivalului de Teatru Piatra Neamț (Ediția 30) s-a jucat BOYZ AND GIRLZ, producție a Centrului Replika în parteneriat cu BEZNĂ Theatre, București.
Iulia Popovici: Katia Pascariu, cum ți se pare Piatra Neamț – ești a doua oară la festival – orașul, festivalul…?
Katia Pascariu: Salut! Din păcate, spre rușinea și tristețea mea, nu reușesc niciodată să stau mai mult decât ziua cu spectacolul și, poate, una înainte sau după, ceea ce e trist, pentru că e printre puținele festivaluri la care ar merita să stai mai mult. Iarăși, o tristețe a mea, și probabil nu numai a mea, este că, din cauză că ne suprapunem de foarte multe ori reprezentațiile, premierele, nu apucăm să ne vedem între noi spectacolele și premierele și ideile, să putem să ne mai vedem la față unii pe alții; și atunci festivalul ar fi un moment bun. În primul rând mi se pare foarte tare că acest festival s-a reluat și că s-a reluat menținând ideea de teatru pentru tineret, ținta fiind în special publicul format din adolescenți, tineri. Și e bine că au găsit destule spectacole potrivite pentru acest public. Anul trecut a fost o experiență foarte bună, am venit cu spectacolul ‘90, și ne-am bucurat foarte mult că liceeni din Piatra Neamț au înțeles și au empatizat cu o perioadă pe care ei n-au prins-o, de fapt. Iar acum sunt cu un spectacol despre fenomenul bullying-ului în mediul online, care la noi, și nu numai la noi, pare o chestie… inexistentă aproape, adică, din când în când, e câte un caz care face tam-tam și lumea reacționează foarte vehement, dar din păcate nu se merge mai departe în a vedea care sunt victimele, cum trebuie ele protejate, cum se pot preveni situațiile de genul ăsta… Foarte multe lucruri nu ies la iveală, nu sunt discutate. Ceea ce face spectacolul este să provoace niște lucruri pe care de rușine, de frică, de spaimă, de jenă, la nivelul comunității din care faci parte, nu ies la iveală. Dacă vii la spectacol și vezi că există legislație dar și niște norme, scrise sau nescrise, la care poți să faci apel, îți dai seama că trebuie reacționat. Anumite lucruri care ni se par ori normale, ori inofensive, cum ar fi postatul de fotografii fără acordul persoanei care apare în fotografie în mediul online, reprezintă un abuz care poate fi sancționat și trebuie să se întâmple asta atunci când persoana ta este afectată.
Iulia Popovici: În ce context ați jucat BOYZ AND GIRLZ? L-ați jucat în contexte educaționale, școli, licee, ați avut campanie legată de tema spectacolului?
Katia Pascariu: Da. Înainte să începem repetițiile, au avut loc două lecturi cu public format din liceeni de la „Coșbuc“ și „Benjamin Franklin“ din București. Sînziana (Koenig) a folosit mult din feed-back-ul lor, ce se înțelege, ce nu se înțelege, ce e puternic și merită păstrat… Am avut câteva spectacole dedicate publicului format din liceeni, cu discuții după. Discuții care au fost foarte… așa, bulversante. Îți dai seama că există foarte multe povești pe care ei nu le spun pentru că nu li se dă ocazia. Și nu era ceva de genul ah, da, înțelegem, nu e ficțiune… Ci mai degrabă, am trăit și noi lucrul ăsta și îl trăim zilnic, cu o colegă, cu un coleg; adică punem poze, dar ne întrebăm dacă e ok? Ne hărțuim, grupuri de atac online, jigniri, până la urmă lucruri destul de grave… Aveau și povești similare cu fete mutate dintr-un liceu în altul, cu poze compromițătoare. Am lucrat împreună cu Venera Dinulescu, care a făcut cercetări și reportaje de investigație pe tema asta, nu știu în ce oraș; orașul era confidențial, tocmai pentru că era încă în proces – dar cu un caz din România, în care s-a ajuns foarte departe și fata, până la urmă, a dat în judecată și liceul și pe cel care pusese pozele compromițătoare. A fost foarte interesant pentru liceeni și ziceau că ar fi foarte bine dacă, de pildă, la ora de civică să se discute și de lucrurile astea. Pentru noi a fost îmbucurător că a existat așa o reacție bună… dar mai mult de atâta n-am reușit să facem deocamdată, adică să aducem la un loc profesorii care sunt interesați și deschiși și elevi care sunt destul de curajoși să povestească…
Iulia Popovici: Crezi că tinerii, adolescenții le povestesc părinților despre cyber-bullying, părinții află mai ușor despre cyber-bullying decât despre alte forme de bullying ?
Katia Pascariu: Nu, am impresia tocmai că cyberbullying-ul rămâne pe ultimele locuri. Adică ți-e mai ușor să zici că cineva te-a jignit sau că se poartă urât cu tine, chestii din astea din viața reală decât din mediul online… Și de multe ori e un sentiment de vinovăție: dacă cineva îți zice că ești prost și urât poți să-i zici de ce îmi faci chestia asta, pe când dacă se ia cineva de tine online e pe genul da, dar tu te-ai expus acolo, tu te-ai băgat în chestia asta. Le e foarte rușine să recunoască că ajung în anumite situații compromițătoare, senzația e că ei s-au băgat și că e vina lor. Și că era inevitabil și că n-ai ce să faci, că ești parte din problemă. Mulți dintre ei sunt și victime și agresori în același timp. Tocmai pentru că e un mediu încă necunoscut, în care, din una-ntr-alta ajungi foarte repede în niște situații foarte nasoale. De fapt, mediul online e foarte nesigur.Tu ai senzația că ai șters poza, da? Degeaba ai șters-o – asta povestesc foarte mulți, în special fete, care ajung în situații grave, cu poze sau filmulețe compromițătoare. Fotografiile rămân în mediul online și pot să reapară oricând în viața ta. Poliția internetului… nu știi nici cum arată, nici cum poate să-și facă datoria până la capăt… Anumite lucruri ar fi bine să le știe de când sunt încă în școala generală, să le învățăm cu toții.
Iulia Popovici: Orice fotografie poate ajunge pe internet și de-acolo n-o mai scoate nimeni.
Katia Pascariu: Sunt lucruri pe care nu le știi, iar vinovăția și rușinea bat tot… mai ales față de părinți. Dacă părinții nu ți-au arătat o deschidere față de ceea ce înseamnă să fii adolescent și că ai hormoni care aleargă de sus până jos și din dreapta în stânga, ți-e foarte rușine să spui că tu noaptea, când ei cred că tu te-ai culcat, tu faci poze, intri pe site-uri, îți explorezi corpul… E foarte sensibilă treaba. Părinții, la fel, dacă află, le e rușine să recunoască că copiii lor fac lucrul ăsta…
Iulia Popovici:Bine, asta are de-a face și cu felul în care noi, ca societate, ne raportăm la corporalitate și la sexualitate. Și, preponderent, victimele cyberbullying-ului sunt fete. Are o componentă de gen foarte, foarte puternică.
Katia Pascariu: Da, și în spectacolul nostru am mers pe asta, deși în realitate nu li se întâmplă numai fetelor… dar, da… cel puțin atunci când e vorba de situații de liceu. Sigur că sunt foarte multe cazuri, de exemplu, de pedofilie…
Iulia Popovici:Da, dar asta deja intră într-o zonă criminală, penală…
Katia Pascariu: Da, asta nu este încă foarte bine reglementat. Ajung să posteze, să trimită în mesaje private fotografii cu bustul gol, de exemplu… Și nu știu că pot fi, de fapt, protejate… Dacă ți se întâmplă asta când ești matur, poate ești mai sigur pe tine… pe când la 14-15 ani foarte ușor ajungi la sinucidere… În România avem senzația că nu se întâmplă pentru că nu ajung cazurile în mass-media… Pe site-urile englezești și americane, ce se întâmplă în Statele Unite, în Canada, acolo sunt mult mai mediatizate cazurile și de asta găsești foarte multe informații. Se întâmplă și în România, numai că, dacă întrebi de ce s-a sinucis fata aia… eee, nu știu, era și ea în depresie…
Iulia Popovici: Și noi, totuși, avem o problemă ca societate dacă ajungem să stigmatizăm atât de puternic o adolescentă pentru că și-a arătat sânii… din nou, sunt niște sâni goi…
Katia Pascariu: Da, de asta zic, faptul că ți se întâmplă la 14-15 ani te afectează mult mai tare și nu știi cum să gestionezi situația și nu știi unde poți să apelezi… Dacă nu ai un profesor în care ai încredere dinainte, nu prea îți vine să te duci în momentul în care ești în criză… Părinții, iarăși, depinde… Colegii, se dovedește că, de cele mai multe ori, au fost și ei expuși aceleiași situații și atunci nu sunt o formă de protecție…
Iulia Popovici:Profesorii sunt și mai puțin pregătiți să gestioneze situații de genul ăsta.
Katia Pascariu: Da. Așa cum discutam și cu Venera, la dezbaterile publice la care erau și profesori am văzut că ei cunosc chiar mai puțin decât elevii legislația și mediul online. Poate, într-adevăr, profesorii ar putea fi o formă de sprijin, de protecție, de profilaxie până la urmă, dar și ei sunt luați prin surprindere și află prea târziu, când deja cazul e consumat și maxim ce pot să facă e să țipe la copiii care au greșit, care au pus pozele pe net, și să-i amenințe cu scăderea notei la purtare. Ni s-a mai întâmplat asta cu spectacolele noastre, să pară că deschidem un subiect care, de fapt, el e în societate bine-mersi… doar că nu e în mainstream ca subiect, nu e în media…
Iulia Popovici: Și, deci, noi nu avem legislație anti-bullying sau anti-cyber-bullying… Dreptul la imagine…
Katia Pascariu: Exact, dreptul la imagine, protecția minorilor, informația privată, faptul că eu ți-am trimis ceva într-un mesaj privat… Sunt foarte puțini oameni și în poliție și în procuratură care sunt dispuși să se ocupe de lucrurile astea.
Iulia Popovici: Și oricum, noi n-avem procurori și polițiști specializați…
Katia Pascariu: Procurori cred că au început să mai fie… mă rog, nu specializați chiar pe asta, nu neapărat pe cyberbullying, ci pe probleme de online.
Iulia Popovici: Eu mă gândeam la echipe de polițiști și procurori specializați în genul de fapte care au legătură cu abuzul de natură sexuală și cu abuzul de gen, pentru că cyberbullying-ul are clar o componentă de gen. Dar nu e considerată o problemă.
Katia Pascariu: Da. Nu e considerată o problemă pentru că sunt încă puține cazuri care ajung la autorități, pentru că e această jenă generală, această rușine, pe toate planurile… elevi, școală, familie… Toată lumea are motive să nu vrea să discute: eu că nu vreau să mă expun, eu că nu vreau să se vorbească despre, școala că și-așa are atâtea probleme pe cap, toată lumea spune că învățământul e slab și acuma mai avem și cazuri din astea, cu fete goale la noi în școală, asta ne mai lipsea… Sunt foarte puține cazuri care ajung până la poliție, la procuratură. E important să se facă plângeri măcar. Dacă te cheamă la procuratură pentru un interogatoriu, un pic te-a zguduit și poate îți dai seama că nu trebuie să mai faci… măcar atâta. Dar și acolo se ajunge foarte rar. Mesajul nostru prim e că nu-i o dramă, dacă se întâmplă lucrul ăsta mai degrabă încearcă să-ți dai seama că se putea întâmpla oricui și că nu asta te face pe tine, nu asta te reprezintă, să-ți dai seama că trebuie să găsești persoane de încredere și să acționezi și pe cale legislativă. Dar e o vârstă foarte sensibilă.
Iulia Popovici: Mai am o singură întrebare…
Katia Pascariu: Scuze! În spectacol, când nu avem scenă, suntem acolo pe margine și putem să-i urmărim pe spectatori. În special când sunt liceeni în public e foarte interesant pentru noi să le vedem reacțiile: când au mini-revelații ori, mai degrabă, momentele alea triste, când vezi că recunosc situația. Și atunci ne înțeapă și pe noi așa, un pic, în piept…
Iulia Popovici: Mai am o singură întrebare… Având în vedere că, așa cum spuneam, e ceva care se întâmplă preponderent fetelor, a fost important că textul și regia sunt semnate de o femeie?
Katia Pascariu: Cred că da. Cred că e important din perspectiva scrisului și a felului în care a empatizat ea cu personajele și a reușit să redea situațiile. Nu-i o mare informație pe care-o dau, pentru că a zis-o și Sînziana, multe dintre scene sunt autobiografice, textul e făcut din lucruri semi-ficționalizate, din propria ei experiență.
Iulia Popovici: O terapie.
Katia Pascariu: Da, da, da. Sunt câteva scene acolo foarte dure, apropo de ceea ce înseamnă să mergi la doctor și cum reacționează acesta, e o scenă de religie care face furori… Atinge foarte multe probleme din societatea noastră de azi… și, mă rog, nu că le rezolvă, dar le discută.
Iulia Popovici: Mulțumesc foarte mult!
Iulia Popovici în dialog cu Daniel Popa și Irina Margareta Nistor, pe 29 septembrie, când pe scena Festivalului de Teatru Piatra Neamț (Ediția 30) s-a jucat COLIBRI, producție a Asociației Culturale Doctor’s Studio, în colaborare cu Teatrul LUNI de la Green Hours, București.
Iulia Popovici: Ce vă invocă Piatra Neamț?
Daniel Popa: Sunt multe aici…
Irina Margareta Nistor: La mine-s cele mai multe. Mă cheamă Margareta pentru că pe sora bunicii o chema Margareta și era profesoară aici, la Piatra Neamț. Deci, am făcut o grămadă de vacanțe aici. Acolo (pe rondul din fața hotelului Ceahlău) unde scrie acum 100, era un ceas și apăreau ziua și luna din flori. Tocmai îi spuneam lui (Daniel Popa) că, atunci când am intrat la liceu – toată lumea credea că sunt o loază și n-o să intru niciodată… iar eu am intrat, culmea! la „Sf.Sava“ – îi zicea „Bălcescu“, pentru că nenorociții ăștia îi schimbaseră numele, m-au așteptat cu o trăsură la gară, cică toți premianții merg cu trăsura. Și de-aici, din Piatra Neamț, mi-am cumpărat primele cărți ca să învăț să mă fac medic. Evident că n-a ieșit nimic…
Daniel Popa: Eu am auzit de Piatra Neamț de la Laura Baschiu, colegă de clasă cu mine, la Actorie – și, apoi, au mai pus Piatra Neamț pe hartă tot niște artiști și prieteni: Nora Covali, Gianina… Dar așa, personal, în Piatra, n-am ajuns…
Iulia Popovici: Deci e prima dată?
Daniel Popa: Ah, nu, am mai venit, dar cu teatrul. Așa, în vacanță, hai să vedem cum e la Piatra Neamț, nu s-a întâmplat…
Irina Margareta Nistor: Culmea e că la teatru am venit cu filmul, adică cu Filmul de Piatra, asta mi se pare maxim… Iar apropo de Laura, stau la mama Laurei, la barieră, ca să zic așa, iar la București stau la Bariera Vergului.
Daniel Popa: Iar eu și Laura suntem născuți în aceeași zi. Asta așa, ca…
Iulia Popovici: Multe coincidențe…. Cineva ar putea spune că erați destinați să lucrați împreună.
Irina Margareta Nistor: Cîmpulung ne-a unit, ca să zic așa, la un festival.
Iulia Popovici: Cum v-ați cunoscut?
Daniel Popa: Într-o mașină de Timișoara, în drum spre Cîmpulung. Am fost rugat să iau cu mine, dacă pot și am loc, și pe doamna…
Iulia Popovici: Tu ai jucat în COLIBRI într-o altă variantă împreună cu Laur Bănescu, în regia lui Florinel Piersic inițial.
Daniel Popa: Da, așa s-a întâmplat. Porniserăm singuri și, apoi, la o lectură, a venit Piersic și i-a plăcut sau părea că-i place așa tare că am avut curaj să merg la el și să-l întreb dacă vrea să ne ducă el mai departe, pe tărâmuri unde nu aș fi ajuns eu singur. A fost de acord și iată că am jucat vreo 20 de spectacole. Și apoi, arc peste timp, m-am oprit eu din făcut teatru, vreo patru ani, și apoi m-am întâlnit cu Bogdan de la Cîmpulung la Festival la Cannes, care m-a plăcut în filmul de-acolo și a zis vreau să vii la Cîmpulung cu orice ai tu… Și l-am sunat pe Laurențiu, care nu era available, și-atunci… neavând altceva în mânecă, am transformat COLIBRI într-un one-man-show și mi-a venit ideea să inventez un personaj din afară, care să-mi citească replicile fără de care n-ar putea merge înainte spectacolul… iar apoi, împrietenindu-mă cu…
Iulia Popovici: Ia povestește cum v-ați împrietenit…
Irina Margareta Nistor: Păi pe drum… Nu, că prima oară n-a jucat cu mine, să știi, a jucat cu cineva de-acolo… Stai să vezi, că m-a verificat, a venit la piesă, la AAA, la Chris Simion, să vadă, bă, mișcă asta cât de cât, nuștiuce, și dup-aia a zis… hai să vedem! Trebuia să-i citească cineva în cască… și, da, i s-a întâmplat ceva foarte frumos: ne-au dus la Voroneț și când am ieșit de la Voroneț era un dublu curcubeu… și-așa că, vezi… Și-acuma plecăm în Canada, săptămâna aialaltă, în trei orașe jucăm…
Iulia Popovici: Aveți o carieră… tot mai strălucitoare…
Daniel Popa: Deci, ideea cu doamna care să joace Big Brotheru’, n-a venit pur și simplu de la sine… Nu aveam asta în cap atunci când am rugat-o pe actrița de la Cîmpulung să mă ajute, dar apoi… am zis veniți, dacă vă place vă băgați, dacă nu…
Iulia Popovici: Și le-a plăcut.
Irina Margareta Nistor: Mie mi-a plăcut foarte tare, dar important era să-i placă lui Voicu… M-am gândit că, mamă! dacă nu-i place n-o să poa’să spună, dar îl am pe Voicu acolo, cu care eu nu mă știu suficient de bine și poate să-i spună lui la revedere…
Iulia Popovici: Cred că sunteți o persoană foarte performativă, de fapt…
Irina Margareta Nistor: Dadadaaa…
Daniel Popa: E greu să programezi spectacolul, se întâmplă foarte rar în București… și de asta, mai jucăm la Piatra Neamț…
Irina Margareta Nistor: Dar e drăguț că data viitoare jucăm la The Point, unde, de fapt, am urcat prima oară pe scenă pentru că avea premieră tot Piersic jr, cu O MIE DE MOTIVE. Eram în primul rând și era primul spectacol în care el a luat totuși o persoană cunoscută – și evident că m-a luat pe mine…
Iulia Popovici: Am văzut reprezentația aia… Dar cel mai mult îmi place în COLIBRI, cred că vă distrați foarte tare pentru că nu vă vedeți.
Irina Margareta Nistor: Absolut, păi asta-i ideea. Să creadă toți că… Ca pe vremuri: dacă iese din caseta video…
Daniel Popa: Se bucură oamenii că o văd (pe Irina Margareta Nistor) real la sfârșit… Se gândește lumea că e înregistrare…
Iulia Popovici: Nu cred, pentru că vă jucați destul de mult… Adică, pe textul respectiv faceți tot soiul de accente, de lungiri, e o joacă…
Irina Margareta Nistor: La 3000 de semne, merge… Bine, meritul este exclusiv al lui. Ce face el este extraordinar de complicat, foarte intens. Faptul că m-a lăsat să intru acolo, în laboratorul lui …
Iulia Popovici: Eu am senzația că tu te simți din ce în ce mai bine în ideea de monodramă.
Daniel Popa: Da. Bine, după o experiență cu colegii artiști, de care cumva, la un moment dat, părea că trebuie să mă rog ca să jucăm împreună, la Green Hours… Aveam o piesă, cu vreo șase oameni, am schimbat și actrița principală, am pus o dublură și pe acrița secundară, și tot nu mi-a ieșit, iar e în standby, poate la anu’… Sunt oamenii ocupați, … e greu fără bani să ții omul pe loc, chiar și o lună.
Iulia Popovici: Da, în același timp, și ce faci tu e greu, nu doar din perspective efortului tău, ci și a publicului.
Daniel Popa: Mă bucur că ține, în afară de faptul că îmi place foarte tare textul. Dacă eu am ales, din tot ce-am făcut, să păstrez asta, să reîncălzesc cumva această ciorbă, lucru cu care nu eram de acord înainte, sunt mândru că am pus toate ideile pe care le aveam înainte să mă apuc de spectacol în acest text… Cum se întâmplă rar să pun și eu osul, să fac ceva, uite că se vede! N-am lăsat-o prea lungă, că știu cum este, și pariul e destul de mare cu un actor la masă care vorbește… dar text frumos, text bun… Eu tocmai spusesem de TIFF și despre Tudor Giurgiu care crede că… eu cu filmul nicio treabă, și după spectacol primul lucru pe care mi l-a zis a fost tu trebuie să faci film.
Iulia Popovici: Povestiți-mi acum cea mai memorabilă experiență din reprezentațiile cu Colibri.
Daniel Popa: Nu știu, am jucat foarte puține, deci toate sunt memorabile. Jucăm unul pe lună, deci…
Iulia Popovici: Am impresia că cel mai mult vă place colaborarea cu Daniel.
Irina Margareta Nistor:: Da,da,da.
Daniel Popa: Eu am descoperit cu această ocazie că, dacă ai noroc de un text bun și de maxim încă un om care să înțeleagă demersul – gata!
Irina Margareta Nistor: Aaa, stai că știu care e cea mai frumoasă amintire. O spectatoare care mi-a zis că a sperat la final că e doar pauza și ar fi trebuit să mai fie încă o dată pe-atât, ții minte? Și care a venit și a mai văzut-o încă o dată, că avem și spectatori care vin să vadă de mai multe ori… Și eu sunt de acord că are lungimea exact cât trebuie și totuși e clar că lumea mai așteaptă ceva…
Daniel Popa: Era mai lungă, dar lungă și explicată…
Irina Margareta Nistor: Adică „Muieți-s posmagii…“, că tot suntem prin zonă…
Iulia Popovici: Mai am o singură întrebare: ce vă place la teatru?
Irina Margareta Nistor: Mie îmi plac spectacolele clasice, în costume de epocă. Am rămas foarte de modă veche. Sunt mai vintage eu, însămi, așa că… Cel mai tare îmi place atunci când pe scenă sunt actori pe care-i cunosc și la sfârșit îmi zâmbesc. E unul dintre motivele pentru care mă întorc cîn România.
Daniel Popa: Din punctul de vedere al spectatorului, îmi place atunci când (actorii) mă fac să uit. Îmi place atunci când nu văd pe fețele lor indicațiile regizorale. Nu mă duc pornit să nu-mi placă. Merg deschis, cu zâmbet și aștept să fiu lovit într-un fel sau altul. Iar când sunt eu pe scenă, în teatrul pe care îl fac sunt întâlnirile sunt importante și puținele modificări pe care le produci în spectatori, iar cu acest spectacol am ajuns la performanța să joc cu aceeași plăcere chiar și pentru zece oameni.
Iulia Popovici: Ăsta este un spectacol despre supraveghere, despre societate controlată.
Daniel Popa: Da, eu am ales.
Irina Margareta Nistor: Apropos de asta cu insecuritatea: mi-a plăcut la nebunie Arhivele insecurității… M-am bucurat foarte tare că aseară am văzut un spectacol, pe care la București nu am apucat să-l văd: FAMILIA FĂRĂ ZAHĂR. Mă gândesc că ar trebui pus pe you tube până week-end-ul viitor, că poate ne mai trezim. Era atât de deștept făcut, te recunoșteai aproape în fiecare chestie. Și cântau colosal, ca pe Broadway.
Daniel Popa: Asta mai trebuie, mi-ar plăcea să văd la teatru spectacole ancorate în ceea ce se întâmplă azi, nu pagini de jurnal personal ale regizorilor, ca să văd cât de deștepți sunt sau câte cărți au citit… văd asta destul de des.
Iulia Popovici în dialog cu EMILIAN OPREA, pe 29 septembrie 2018, când pe scena Festivalului de Teatru Piatra Neamț (Ediția 30) s-a jucat TARTUFFE, producție a Teatrului „Maria Filotti“ Brăila.
Iulia Popovici: A câta oară ești la Piatra Neamț?
Emilian Oprea: Cred că sunt a patra sau a cincea oară la Piatra Neamț.
Iulia Popovici: Care sunt amintirile tale legate de Piatra Neamț?
Emilian Oprea:: În primul rând, trupa de-aici, întotdeauna am avut o relație frumoasă cu ei, de pe vremea când era și Cezar Antal aici… Și serile din Rotondă… De fiecare dată era o mare bucurie să venim la Piatra, iar acum, că e și Gianina aici, e întreit totul.
Iulia Popovici: De ce?
Emilian Oprea: Am fost realmente foarte invidios pe cei de aici atunci când am auzit că Gianina va prelua directoratul, pentru că mi se pare unul din puținii oameni cu adevărat capabili, care merită să conducă o instituție…
Iulia Popovici: Cum arată pentru tine un teatru public ideal, ce ar trebui să facă ?
Emilian Oprea: Păi, uite, să aibă un manager de calibrul Gianinei – adică un om dăruit cu adevărat pentru teatru și pentru actori.
Iulia Popovici: Brăila (n.n.teatrul) a trecut prin momente tragice. Ce se întâmplă acum? Pentru că e destul de greu să refaci o vază spartă într-o mie de cioburi…
Emilian Oprea: Acum am intrat într-un ritm normal, în făgașul firesc, pentru că am scăpat de acel manager care ne-a luat doi ani din viață, iar viața unui actor e mult mai scurtă… La treizeci de ani, să fii blocat doi ani, atunci când ar trebui să joci cel mai mult… Din păcate, chestia asta se întâmplă în multe teatre. De exemplu, la Brașov, se formase o trupă faină acolo și au reușit să o explodeze. O trupă se construiește foarte greu și se distruge foarte ușor. Eu îi urez baftă multă Gianinei aici, pentru că mi se pare și un sacrificiu, nu te mai ocupi atât de mult de proiectele tale, de textele tale, pentru că trebuie să ai grijă de altele. Dar e un lucru nobil, bravo ei. N-am lucrat niciodată cu ea, din păcate, și nici nu cred că mă ia, nu știu de ce… Ea zice că sunt un actor bun, dar cred că e doar drăguță, așa…
Iulia Popovici: Voiam să te întreb mai de mult. Când trecea teatrul din Brăila prin momentele acelea tragice, tu aveai destul de mult de lucru, aveai o expunere care ți-ar fi permis să-ți dai demisia oricând. De ce ai ales să rămâi acolo?
Emilian Oprea: Păi nu mi se pare firesc ca un actor să plece din cauza unui manager fără viziune. E orașul în care am stat cel mai mult, acolo sunt toți prietenii mei, acolo m-am îndrăgostit de două ori. De ce să plec eu din teatrul ăla superb, pe care îl simt că e parte din mine, iubesc locul ăla. Îmi pare rău pentru turnura pe care o ia orașul, Brăila nu merită soarta pe care o are acum, dar mai reziști pentru că ai Casa Memorială „Panait Istrati“, mai ai o stradă unde s-a născut Sebastian, mai ai și teatrul și îți spui „hai că e bine totuși“.
Iulia Popovici: Între timp, se pare că tu ai ajuns într-o altă gamă de roluri și nu e atât o chestiune de vârstă, cât de tipologie, de raport cu ceilalți colegi din trupă, cum e să joci Tartuffe?
Emilian Oprea: Probabil că am îmbătrânit (râde), pentru că au început să-mi placă foarte mult textele clasice. Am făcut cu Șerban MULT ZGOMOT PENTRU NIMIC, acum TARTUFFE, am mai făcut un PESCĂRUȘ. E o bucurie pentru că, apropo de viața noastră, a actorilor, care e foarte scurtă, trebuie să ai și noroc ca să prinzi roluri din astea mari. Aș juca și într-un spectacol de-al Gianinei, scris de ea. Vin la Piatra, vin oriunde.
Iulia Popovici: Am văzut MULT ZGOMOT PENTRU NIMIC și PESCĂRUȘUL. Textele sunt clasice, dar nici una dintre montări nu este clasică. Sunt foarte actuale, unul ca tematică, altul ca formulă, aproape ca și cum ar fi texte contemporane.
Emilian Oprea: Mai ales TARTUFFE… E înfiorător ce vremuri trăim, 10 august… am fost gazat acolo…
Iulia Popovici: Apropierea lui TARTUFFE de referendumul din 6-7 octombrie e frisonantă.
Emilian Oprea: Chiar sunt curios ce reacții or să fie în seara asta, în public.
Iulia Popovici: Spectacolul a fost făcut să rezoneze cu vremurile în care trăim, presupun.
Emilian Oprea: Lucrurile s-au dus atât de departe în real… Viața a luat-o înaintea textului. E îngrijorător. Caragiale e cam depășit, pentru că nimeni nu se mai scandalizează pentru scrisoare… TARTUFFE, care e un text foarte dur, a fost depășit…
Iulia Popovici: Mai am o singură întrebare: ce fel de teatru ți-ar plăcea cel mai mult să faci?
Emilian Oprea: Mi-ar plăcea să lucrez cu cât mai mulți regizori. N-aș vrea să lucrez cu un regizor foarte mult. Observ cu îngrijorare că sunt trupe care lucrează cu un anumit regizor și devin ca niște secte și e foarte periculos. Aș lucra cu tineri. Din păcate, în ultima vreme n-am prea văzut teatru pentru că am doi copii mici, ultimul spectacol pe care l-am văzut este cel al Gianinei de la ARCUB. Esențial este să lucrezi cât mai mult și cu cât mai mulți regizori. M-am bucurat de Andrei Șerban pentru că nu poți să știi când te mai întâlnești cu Andrei Șerban.
Iulia Popovici: Te-ai mai întoarce la experiența lucrului cu Andrei Șerban?
Emilian Oprea: Da, mi-e foarte drag.
Iulia Popovici: Te-ai întoarce să lucrezi și cu Radu Afrim?
Emilian Oprea: A, cu Radu Afrim, oricând. N-a mai fost demult pe la Brăila.
Iulia Popovici: Mulțumesc foarte mult!
Pe 30 septembrie 2018, ne-am urcat cu COSMINA STRATAN în gondola care urcă pe Dealul Cozla și am vorbit despre provocările spectacolului „Înapoi în iarnă“, care s-a jucat în acea seară, în cadrul Festivalului de Teatru Piatra Neamț, Ediția 30.
Raluca Naclad: Cosmina, revii anul acesta la Teatrul Tineretului, după ce în februarie ai jucat în „Un stejar“, regia Bobi Pricop. În seara aceasta urmează să joci în spectacolul „Înapoi în iarnă“, un spectacol puternic ancorat în realitatea României de azi. Te rugăm să ne spui câte ceva despre provocările rolului tău.
Cosmina Stratan: A fost un proces special, diferit față de cum se repetă în mod obișnuit pentru un spectacol. Inițial, Andreea (n.n. Borțun, regizoarea spectacolului) a avut un draft de text, la care noi, eu și Alex (n.n. Ion) ne-am adus contribuția foarte mult, a fost cumva un „writing process“. Aici a intervenit dificultatea: nu mai avusesem până acum responsabilitatea textului pe care îl rostesc pe scenă. Asta a ridicat miza pentru noi, actorii, am devenit mult mai atenți la ceea ce vrem să transmitem cu spectacolul ăsta. Reluându-l după vacanța de vară, ne-am dat seama că e și mai actual, parcă a fost scris ieri; asta îi dă o forță foarte mare pe scenă. Am avut un mediu de lucru prietenos, eu cu Alex am mai lucrat în facultate, apoi la un spectacol la Teatrul ACT; Andreea și Alex organizează împreună de ani buni Festivalul de Teatru de la Alexandria, sunt prieteni, deci mediul a fost unul foarte cosy și ne-am simțit liberi atât în procesul de scriere a textului, cât și în procesul de construire a spectacolului.
Raluca Naclad: Ți s-a mai întâmplat să participi la scriere dramatică, cum este experiența asta?
Cosmina Stratan: Nu, a fost pentru prima oară și, după cum spuneam, asta vine la pachet cu o responsabilitate și mai mare. Nemaifiind în postura asta, nu știi dacă un fapt este cu adevărat important sau e doar ceva ce îți place ție. De asta a fost un pic mai complicat.
Raluca Naclad: Ai mai participat la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț?
Cosmina Stratan: Da, în facultate. A fost primul meu festival de teatru în care am participat ca actor. Era un spectacol de licență, „Teroarea și mizeriile celui de-al III-lea Reich“, pe un text de Brecht. Eu făceam parte din corp-ansamblu, făceam un soi de figurație specială. Dar țin minte că ne-a plăcut foarte mult experiența de la Piatra Neamț. Faptul că atunci am jucat pentru prima dată într-un teatru e o amintire foarte puternică.
Raluca Naclad: Înseamnă că ai venit la secțiunea „Pledez pentru tine(ri)- Școli de Teatru“. Anii au trecut, Cosmina Stratan a devenit o actriță foarte cunoscută după momentul 2012, când ai câștigat Premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes…
Cosmina Stratan: Sunt cunoscută mai mult în breaslă și îmi convine acest lucru.
Raluca Naclad: Ai vrea să ne vorbești despre proiectele tale din viitorul apropiat?
Cosmina Stratan: Tocmai am încheiat un modul de actorie de film. Florin Șerban, regizorul cu care am lucrat la penultimul film, m-a invitat să țin un curs de actorie pentru actori neprofesioniști și am acceptat cu bucurie invitația. Nu mai făcusem asta și mi s-a părut util și pentru mine să văd unde pot să ajung cu oameni care sunt la început de drum. În prezent sunt în repetiții la Teatrul Mic, un spectacol pe un text italian contemporan.
Raluca Naclad: În încheiere te-aș ruga să-mi spui de ce ar trebui să vină spectatorii să vadă spectacolul „Înapoi în iarnă“? Care sunt temele prin care invitați publicul la dialog?
Cosmina Stratan: Ai folosit bine expresia „a invita la dialog“. Spectacolul nostru chiar asta face. După părerea mea, e un spectacol foarte curajos pentru că vorbește tranșant despre situația în care se află țara noastră de ceva timp, o situație de conflict, neînțelegere, de negare a anumitor lucruri. Pe de altă parte există și o poveste, care cred că este mai importantă decât toată agitația asta social-politică, pentru că ține de latura general-umană. E vorba de povestea celor doi frați și de legătura lor cu trecutul. E un proces prin care ar trebui să trecem toți. Adică să analizăm de unde venim și unde vrem să mergem.