„Ce știm noi despre rezistența oamenilor de teatru de dinainte de 1989 este numai ce a răbufnit în afară – spectacole interzise, mari scandaluri, număr mare de vizionări la unele producții, înlocuiri de directori. O mitologie care ține loc de istorie pentru teatrul românesc. Dar „rezistența prin cultură” nu se reduce numai la gesturi extreme, de curaj spectaculos, de natură să atragă instantaneu atenția publică internațională, pentru a aduce în dezbatere un regim criminal sau opresiv. Pe cât de utile sunt aceste gesturi de disidență și pe cât de admirabil este curajul celor care le comit, asumându-și riscuri personale incalculabile, pe atât de importante rămân și actele de rezistență mai puțin vizibile, dar care revin recurent pe parcursul carierei unor artiști.
Această permanentă luptă de „guerilă culturală”, acest „balet” periculos ai cărui pași pot părea astăzi ridicoli sau desueți, lipsiți de sens sau de eficiență, era în epocă o declarație silențioasă, difuză, desemnând însă o poziție etică asumată de niște oameni care refuzau să fie cu totul „sub vremuri”, exersându-și conștiința și libertatea interioară și îndemnându-i și pe alții, în mod mai mult sau mai puțin deschis, să o facă.“ (Cristina Modreanu)