Prezentare

Piesa „Funeralii hibernale“ (titlu înlocuit de Louise Dănceanu printr-o formulă mai ludică, „Cu dricu’ la nuntă“) a fost jucată pentru prima data în 1978, la Teatrul Habimah din Tel Aviv, instituţie teatrală reprezentativă a Israelului.

Reţetă de slăbit egoul

Trăim într-o vreme în care psihologia, literatura motivaţională, discursul publicitar ne îndeamnă să credem că fiecare dintre noi suntem centrul universului, rezultând un ego umflat până la disoluţia esenţei persoanei. Hanoch Levin ne aplică o drastică lecţie de corijare a trufiei personale: „Cu dricu’ la nuntă“ este o oglindă care spune adevărul despre meschinăriile la care apelăm cu mare uşurinţă pentru a ne atinge scopurile şi pe care le justificăm întotdeauna în baza raţionamentelor dictate de egoism.
Intriga piesei este simplă: suprapunerea unui ceremonial de înmormântare cu unul de nuntă. La care dintre ele aleg rudele să participe? Are întâietate viaţa sau moartea? O bătrână mamă în agonie smulge fiului ei promisiunea că puţinele sale rude vor participa la înmormântarea sa, chiar dacă sunt prinse cu organizarea unei nunţi. Aşa că, fiul muribundei porneşte să strângă familia. Însă cercul familiei este, de fapt, un circ cu paiaţe ce joacă o mascaradă prin care să eludeze obligaţiile de doliu.  Se porneşte o cavalcadă cu fantoşe mişcate de propriile vanităţi şi cruzimi. În afară de muribundă, niciun alt personaj nu e dispus să ia moartea în serios. Convenţiile sociale pe care le implică o nuntă devin un aliat puternic al instinctului vital.
Jocul colorat al actorilor, dinamismul mişcărilor crescut până la paroxism în unele momente constituie o contrapondere la negrul cvasiprezent pe scenă şi la încărcătura emoţională textului. Burlescul devine o supapă prin care piesa lui Hanoch Levin respiră.
„Cu dricu’ la nuntă“ explorează sentimentele extincţiei, într-o manieră în care terifiantul este înlocuit de satiric, grotesc, umor candid. Doza de tragism rămâne însă ridicată. Întrebarea obsedantă lansată de piesă, şi pe care regizorul o exploatează, este dacă în persoana umană există ceva esenţial sau totul e doar o suprapunere de măşti sociale, ce cad rând pe rând, până la masca finală care este, de fapt, o mască mortuară.

Raluca Naclad,
secretar literar

Cronici

Aflând că va participa la o comedie (neagră sau burlescă), publicul a venit pregătit să râdă. În realitate, i-am văzut pe vecinii mei de gradenă mai curănd zâmbind amar sau rânjind (de altfel, în vol. IV al seriei de opere „Theatre choisi” de Hanoch Levin, tipărit în Franța, piesa e definită drept „comedie scrâşnită“). Ceea ce înseamnă că mesajul piesei a avut efect: pe liziera dintre viată şi moarte nu încape „râsul pur“, hohotul dezlănțuit (liber). Singurele secvente cumva vesele, uşor senine, au fost cele de pe înălțimile Himalayei (sic!), avându-1 ca protagonist pe călugărul budist. Şi rețin o ultimă afirmație, rostită de un vecin de scaun, deja pe aplauze: „- Câțiva dintre ei au fost foarte buni…” (se referea la actori, desigur, şi avea dreptate; deoarece Louise Dânceanu a gândit montarea pentru actori, iar ei s-au străduit să dea cât mai mult, să confere rezistentă spectacolului intr-un decor minimalist, abia schitat, cu o recuzită sumara –  important jocul simbolic al măștilor – într-un spațiu puțin potrivit pentru teatru).

(Emil Nicolae, „Mult negru şi puţin alb…“ – cronică neconvenţională
REALITATEA, 2012)