Teatrul Tineretului Piatra-Neamț

Untitled-1-2400x800

Arhiva 2011-2018

Atentate la viața ei

​de Martin Crimpafis - atentate la viata ei

 

Regia: Ştefan Iordănescu
Scenografia: Dorothea Iordănescu
Muzică şi video: Marius Mateşan
Light-design: Lucian Moga
Traducere: Marian Popescu

 

Distribuția:

Nora Covali
Gina Gulai
Ecaterina Hâţu
Cătălina Ieşanu
Daniel Beşleagă
Dragoş IonescuFlorin Mircea jr
Rareş Pîrlog
Matei Rotaru

Piesa atinge principalele puncte nevralgice ale lumii de azi, de la acţiuni criminale în masă, pornografie, la transformarea omului în obiect de marketing, într-o orchestrare nevăzută care urmăreşte ştergerea individualităţii. De altfel, autorul însuşi a spus despre personajul său: „Dacă Anne poate fi o maşină, ea poate fi orice“. Viaţa ei e ca un „ecran de televizor, unde totul văzut din faţă pare real şi viu, dar din spate e numai praf şi câteva cabluri.” Martin Crimp surprinde magistral clişeele de gândire care ne domină, sancţionând superficialitatea cu care emitem judecăţi asupra semenilor.

Replici despre război, terorism, pornografie, sinucidere, artă se rotesc într-un carusel al Violenţei care atentează zilnic la viaţa noastră.

Raluca Naclad

Durată: 1h 30min
Interzis sub 14 ani


 

 

cu dricu la nunta-afis

Cu dricu’ la nuntă

de Hanoch Levin

Traducerea şi adaptarea scenică: Louise Dănceanu
Un spectacol de Louise Dănceanu
Data premierei: 8 aprilie 2012

Distribuţia:

Latshek Bobitshek – Ioan Paraschiv
Shratzia – Cătălina Ieşanu
Tsitskeva – Adina Suciu
Rashess – Cezar Antal
Baragontsele – Victor Giurescu
Profesorul Kipernai – Daniel Beşleagă
Rosenzweig – Dragoş Ionescu
Lishtenstein – Ştefan Zaharia
Alte Bobitshek – Nora Covali
Velvetsia – Corina Grigoraş
Popotshenko – Silviu Nistor
Shahmandrina – Daniel Beşleagă
Psoshitsia – Nora Covali
Angel Samuelov – Florin Mircea jr.

Prezentare

Piesa „Funeralii hibernale“ (titlu înlocuit de Louise Dănceanu printr-o formulă mai ludică, „Cu dricu’ la nuntă“) a fost jucată pentru prima data în 1978, la Teatrul Habimah din Tel Aviv, instituţie teatrală reprezentativă a Israelului.

Reţetă de slăbit egoul

Trăim într-o vreme în care psihologia, literatura motivaţională, discursul publicitar ne îndeamnă să credem că fiecare dintre noi suntem centrul universului, rezultând un ego umflat până la disoluţia esenţei persoanei. Hanoch Levin ne aplică o drastică lecţie de corijare a trufiei personale: „Cu dricu’ la nuntă“ este o oglindă care spune adevărul despre meschinăriile la care apelăm cu mare uşurinţă pentru a ne atinge scopurile şi pe care le justificăm întotdeauna în baza raţionamentelor dictate de egoism.
Intriga piesei este simplă: suprapunerea unui ceremonial de înmormântare cu unul de nuntă. La care dintre ele aleg rudele să participe? Are întâietate viaţa sau moartea? O bătrână mamă în agonie smulge fiului ei promisiunea că puţinele sale rude vor participa la înmormântarea sa, chiar dacă sunt prinse cu organizarea unei nunţi. Aşa că, fiul muribundei porneşte să strângă familia. Însă cercul familiei este, de fapt, un circ cu paiaţe ce joacă o mascaradă prin care să eludeze obligaţiile de doliu. Se porneşte o cavalcadă cu fantoşe mişcate de propriile vanităţi şi cruzimi. În afară de muribundă, niciun alt personaj nu e dispus să ia moartea în serios. Convenţiile sociale pe care le implică o nuntă devin un aliat puternic al instinctului vital.
Jocul colorat al actorilor, dinamismul mişcărilor crescut până la paroxism în unele momente constituie o contrapondere la negrul cvasiprezent pe scenă şi la încărcătura emoţională textului. Burlescul devine o supapă prin care piesa lui Hanoch Levin respiră.
„Cu dricu’ la nuntă“ explorează sentimentele extincţiei, într-o manieră în care terifiantul este înlocuit de satiric, grotesc, umor candid. Doza de tragism rămâne însă ridicată. Întrebarea obsedantă lansată de piesă, şi pe care regizorul o exploatează, este dacă în persoana umană există ceva esenţial sau totul e doar o suprapunere de măşti sociale, ce cad rând pe rând, până la masca finală care este, de fapt, o mască mortuară.

Raluca Naclad,
secretar literar

Cronici

Aflând că va participa la o comedie (neagră sau burlescă), publicul a venit pregătit să râdă. În realitate, i-am văzut pe vecinii mei de gradenă mai curănd zâmbind amar sau rânjind (de altfel, în vol. IV al seriei de opere „Theatre choisi” de Hanoch Levin, tipărit în Franța, piesa e definită drept „comedie scrâşnită“). Ceea ce înseamnă că mesajul piesei a avut efect: pe liziera dintre viată şi moarte nu încape „râsul pur“, hohotul dezlănțuit (liber). Singurele secvente cumva vesele, uşor senine, au fost cele de pe înălțimile Himalayei (sic!), avându-1 ca protagonist pe călugărul budist. Şi rețin o ultimă afirmație, rostită de un vecin de scaun, deja pe aplauze: „- Câțiva dintre ei au fost foarte buni…” (se referea la actori, desigur, şi avea dreptate; deoarece Louise Dânceanu a gândit montarea pentru actori, iar ei s-au străduit să dea cât mai mult, să confere rezistentă spectacolului intr-un decor minimalist, abia schitat, cu o recuzită sumara – important jocul simbolic al măștilor – într-un spațiu puțin potrivit pentru teatru).

(Emil Nicolae, „Mult negru şi puţin alb…“ – cronică neconvenţională

REALITATEA, 2012)

Galerie foto

 


 

 

iote-i si p-astia afis

Iote-i și p-ăștia

după Leonid Filatov

Un spectacol de Tudor Tăbăcaru
Coregrafie: Andrea Gavriliu
Muzică: Cezar Antal
Traducerea şi adaptarea: Tudor Tăbăcaru
Data premierei: 26 februarie 2012

Distribuţia:

Povestitorul: Daniel Beşleagă
Împăratul: Victor Giurescu
Ion: Cezar Antal
Generalul: Dragoş Ionescu
Maria: Sabrina Iaşchevici
Baba Hârca: Ingrid Robu
Doica: Adina Suciu
Fiica împăratului: Cătălina Ieşanu
Domnul Berg şi Ambasador 1: Ştefan Zaharia
Domnul Stern şi Ambasador 2: Silviu Nistor

Prezentare

Iubite spectatorule,

În vremuri de derută e bine să te întorci la basme, ca la nişte rădăcini ce ţin pământul ca să nu-ţi fugă de sub picioare.

A fost odată un băiat pe nume Ion. El era vânător şi nu prea…Ci mai de grabă vânat…de către tiranicul său stăpân. Însă cum răul cel mai rău este şi el de folos ca să prindă omul la minte şi să-i întărească voinţa, o poruncă ultimă, ce trebuia să-i fie fatală nefericitului slujbaş, îl ajută să vadă lumea largă şi să-şi schimbe astfel felul de a fi şi de a gândi. Dragostea ameninţată este un ultim impuls care îl smulge din obedienţa laşă: scuturat de vechile frici, vânătorul cel iscusit e gata să vâneze chiar în bârlogul tiranului.

În jurul lui Ion şi al împăratului se rotesc o mulţime de alte personaje, fiecare cu magia lui: Porumbiţa, care farmecă inima lui Ion (sub chipul suavei Maria) dar ştie să facă şi alte farmece, Generalul – ochi al împăratului aţintit asupra supuşilor până în cele mai intime lucruri şi locuri, Baba Hârca – personaj nelipsit din basme care suplimentează prin vrăji lipsa de imaginaţie şi de inteligenţă a celor răi, Doica – glasul lucidităţii ce strigă în zadar, Fiica despotului, aliata doicii împotriva judecăţilor limitate ale tatălui, ambasadori groteşti, făpturi ce împlinesc dorinţe la comandă, Ceea-ce-pe-lume-nu-poate- fi – personaj enigmatic precum Absolutul şi, bineînţeles, Povestitorul, căci fără el basmul n-ar lua fiinţă în lumea muritorilor.

În speranţa că o să-ţi placă jucăreaua noastră histrionică, te chemăm, iubite spectator, să facem împreună haz de necaz!

Al tău prieten,
Teatrul Tineretului
Raluca Naclad – secretar literar

 

Despre autor

Leonid Alekseyevich Filatov (24 decembrie 1946, Kazan, U.R.S.S. – 26 octombrie 2003, Moscova) a fost unul dintre cei mai iubiţi actori din Rusia, primind în 1994 Premiul de Stat pentru întreaga sa activitate teatrală şi cinematografică. Şi-a exersat talentul şi ca regizor, dramaturg (mai cunoscute sunt piesele: Dragostea celor trei portocale, Lysistrata, Artist din Pădurea Sherwood, Povestea lui Ion , vânătorul etc.), poet (volumul Portocale de culoare bej), compozitor de muzică pentru spectacol.

A devenit faimos ca membru al trupei Teatrului Taganka, unul dintre cele mai renumite teatre moscovite prin atitudinea de frondă a repertoriului său în perioada comunistă. Cinematografia i-a adus numeroşi fani, Leonid Filatov jucând în peste douăzeci de filme. În 1990 a regizat filmul Sukiny deti (Fii ai târfelor, într-o traducere aproximativă), la care a scris scenariul şi în care a jucat un rol secundar. În 1997 a suferit un accident vascular, în urma căruia a rămas paralizat, ceea ce i-a cauzat o puternică depresie. A fost ajutat să iasă din această stare de miile de scrisori primite de la admiratori şi de posibiltatea de a se exprima creator prin scris. Până când s-a stins, a fost îngrijit de soţia sa, actriţa Nina Shatskaya.

Unul dintre cele mai cunoscute texte ale lui Leonid Filatov este poemul dramatic Povestea lui Ion, vânătorul, scris în 1985. A fost jucat ca one-man-show de Filatov însuşi în 1988. În 2008 a fost realizat un film de animaţie, care s-a bucurat de succes, scenariul său având la bază acest text.

Folosindu-se de o intrigă comună basmelor populare ruseşti, dramaturgul compune o satiră socială şi politică pliabilă oricărei societăţi conduse de un lider cu apucături despotice şi care confundă afacerile de familie cu cele de stat. Tudor Tăbăcaru a adaptat textul rusesc realităţilor româneşti, spre buna dispoziţie a spectatorilor.[/accordion_toggle]

Galerie foto

 


 

 

afis_jocul_de_a_adevarul resize

Jocul de-a adevărul

de Lia Bugnar

Regia: Ştefan Iordănescu
Scenografia: Dorothea Iordănescu
Light-design: Lucian Moga

 

 

 

Distribuţia:
Sana: Nora Covali
Vera: Ecaterina Hâţu
Bebe: Matei Rotaru
Radu: Dragoş Ionescu

Viaţa ca o succesiune de minciuni. Şi-apoi nedumerirea, spaima, în faţa momentului de adevăr. Acea clipă intensă în care pierzi controlul. În care totul se năruie pentru a lua alte şi alte forme. Existenţa, până la urmă, modelată la infinit, imprevizibil, de nici nu mai ştii când s-a surpat autenticitatea şi până unde s-a întins iluzia.
Dragostea, sprijinită câteodată pe minciuni; cuplul care se salvează doar pentru că avem puterea de a născoci la nesfârşit poveşti.
Peste toate acestea, Jocul de-a adevărul se construieşte ca o comedie sadică a neputinţei de a recunoaşte cât este adevăr şi cât este minciună în existenţa noastră.
Genţiana Ionescu

Durată: 1h
Interzis sub 14 ani


 

 

puck-afis

Puck în căutarea curcubeului

de Loredana Grigoriu

Regia: Loredana Grigoriu
Muzica: Cezar Antal
Coregrafia: Andrea Gavriliu

 

Distribuţia:
PUCK – Andrea Gavriliu
TITANIA – Ecaterina Hâţu
OBERON – Dragoş Ionescu
DABADA – Loredana Grigoriu
NUBANU – Cătălina Ieşanu
TINKER BELL, ÎNGERUL – Nora Covali
CĂPCĂUNUL – Victor Giurescu
BIM – Cezar Antal
BUM – Daniel Beşleagă

 

afis - auditiaAudiția

de Alexandr Galin

Regie: Szabó K. István
Decor pictat: Romulus Boicu
Costume: Alina Herescu
Coregrafie: Andrea Gavriliu
Muzică: Cezar Antal
Traducere: Liudmila Szekely Anton

Distribuție:

Varvara Alupoaiei: Lucreția Mandric
Liza Alupoaiei: Andrea Gavriliu
Ninel Pliurdu: Adina Suciu
Tamara Curcă: Ecaterina Hâțu
Olguţa Pufu: Eliza Man
Surorile Chip & Dale: Cătălina Ieșanu și Loredana Grigoriu
Japoneza: Gina Gulai
Albert: Dragoș Ionescu
Japonezul: Cezar Antal
Bebe Pliurdu: Tudor Tăbăcaru
Vasile Curcă: Daniel Beșleagă
Victor Pufu: Victor Giurescu

Şi: Lucian Damian, Dan Covrig, Iulian Popa, Costel Manole, Viorel Ailincuței, Viorel Murariu

Prezentare
Născut în 1947, la Kursk, în fosta URSS, Alexandr Galin este un dramaturg, regizor şi scenarist contemporan,
cunoscut în România mai ales prin montările pieselor sale „Audiţia”, „Stele în lumina dimineţii”, „Sorry”, „Retro”, „Victoria și Sirena”.

Originea „Audiţiei” (scrisă în 1998) decurge dintr-un fapt real: “Într-o zi, pe la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut, m-a sunat un prieten scenograf, spunându-mi să vin urgent la teatru. Când am sosit, mă aştepta la intrare şi m-a condus direct în sala de spectacol. În sală nu era public, doar la mijloc, printre fotolii, se afla o mică masă la care stă de obicei regizorul. De data asta la masă erau instalaţi doi japonezi cu un traducător. Priveau cu toţii spre scenă. Acolo apăreau şi dispăreau nişte tinere semi-dezbrăcate pe care ei le selecţionau pentru a lucra în Japonia.” (Alexandr Galin).

Prin montarea de la Piatra Neamţ, regizorul Szabó K. István ne propune o comedie savuroasă a tipologiilor şi a relaţiilor, un spectacol dinamic şi plin de haz, din care nu lipseşte gustul uşor amar pe care îl lasă experienţa traiaului în comunism, urmat de o perioadă de tranziţie în care mirajul locurilor de muncă în străinătate produce/creează/provoacă foarte multe victime.

O comedie, de fapt o tragi-comedie, născută din nemulţumire, din frustrare, din idealuri mici şi multă, multă speranţă deşartă susţinută de o lipsă covârşitoare de înţelegere şi de credinţa că acolo, după graniţă, viaţa e mai bună şi mai frumoasă.

Gențiana Ionescu, secretar literar

Cronici

O spun din capul locului: a ieșit un spectacol plin de haz, dinamic, cu ritmul bine dozat, chiar cu momente de suspans. De observat că fiorul amărui – melancolic, specific comediilor rusești (prezent și la A. Galin) și pe care majoritatea directorilor de scenă se grăbesc să-l speculeze prin îngroșare, aici apare ceva mai estompat, Szabo K. Istvan preferând umorul autohton – pitoresc, în care strecoară și o sămânță de absurd […].

(Emil Nicolae, O „Audiție“ cu mult umor la TT

REALITATEA, 2010)

Galerie foto


afis_eu te iubesc eu te omor - final

Eu te iubesc, eu te omor!

Un spectacol de Tudor Tăbăcaru

Distribuția:
Maria: Eliza Man / Corina Grigoraș
Valeriu: Victor Giurescu
Bebe: Dragoș Ionescu
Csabi: Cezar Antal
Stratulat: Daniel Beșleagă
Mircea: Matei Rotaru / Răzvan Bănuț

O scriitoare interesată de mecanismul declanșator al crimei, un director de penitenciar nu tocmai conform normelor și patru pușcăriași care duc în spate patru povești de dragoste, toate finalizate cu câte o crimă. Convingerea conform căreia dragostea îți dă drept de viață și de moarte asupra persoanei iubite.

Dragostea dusă la extrem, dragostea care scapă de sub control pentru ca imediat să denatureze…. Impulsul ucigaș care acționează precum cel mai firesc lucru din lume și ființa umană capabilă de cele mai nechibzuite gesturi… Apoi vina care întotdeauna este plasată în exterior, eventual unor forțe supranaturale. Şi, evident, justificarea – cea care îți dă puterea să trăiești în continuare, pentru că – nu-i așa? – ceva care depășește puterea de înțelegere a acționat prin intermediul tău.
O tragi-comedie construită la limita dintre dragoste și nebunie, un spectacol în care, râzând, te trezești c-ai intrat, alături de personaje, într-o adevărată și cumplită dramă.

Genţiana Ionescu

Durata: 1h 30min
Interzis sub 14 ani


 

Vânătorii

de Ion Băieșu

Distribuţia:
Vânătorul 1: Rareș Pîrlog
Vânătorul 2: Dan Grigoraș

Un spectacol de Rareș Pîrlog

Realitate şi fantezie. Concret şi imaginar. Violenţă şi sensibilitate. Răutate şi iubire. Vânător 1 şi Vânător 2 … Două lumi antitetice, care se întrepătrund la o partidă de vânătoare. Un univers al grobianului, al realităţii imediate, al efemerului, al violenţei şi al minciunii. Paralel cu acesta, un univers al purității și al sacrificiului suprem.
Vânătorii este o poveste despre iubire – iubirea ca sentiment inefabil, dus la absolut, dincolo de moarte, prin sacrificiul suprem… O poveste fantastică, despre sensibilitate – sentiment străin universului nostru mărunt şi meschin.
Lavinia Pîrlog

Durată: 1h


 

Țara lui Claunadus

afis.TARA.LUI.CLAUNADUS.DABADAUS

 

 

 

 


 

 

afis_yerma

Yerma

de Federico Garcia Lorca

Regie: Béres László
Coregrafie: András Lóránt
Scenografie: Dobre Kóthay Judit
Muzică: Zeno Apostolache
Traducere: Andrei Ionescu
Adaptare: Ungvári-Zrínyi Ildikó

Distribuție:
Yerma: Isabela Neamțu
Juan: Horia Suru
Dolores: Lucreția Mandric
Victor: Cezar Antal
Maria: Andrea Gavriliu
Femeia: Nora Covali
Prima cumnată: Ecaterina Hâțu
A doua cumnată: Loredana Grigoriu
Sătenii: Adina Suciu, Cătălina Ieșanu, Gina Gulai, Dragoș Ionescu, Matei Rotaru, Daniel Beșleagă, Rareș Pîrlog

Prezentare

Ritmul, dansul, gestul fac parte dintr-o lume ascunsă a individului sau/și a colectivității. Spectacolul atinge această lume de dinaintea cuvântului, care nu oferă prea multe puncte de sprijin omului singuratic – aici există permanent riscul de a rata matricea acceptată a omenescului. Trupul omului este expus pieirii, trupurile cad conform gravitației – însă există o forță magică, pe care Lorca o numește duende, care se opune acestei căderi, pentru că ea este forța pământului, instinctul realității și inspirația artistică, un spirit care conectează omul și trupul lui de regulile supreme ale vieții, de sînge și luptă, dar care astfel este înconjurat și de sentimentul frică și moarte. Această ambivalență este surprinsă în lupta persoanjelor cu formele impuse de societate, de limbaj, de convențiile împietrite – toate acestea se dizolva în gesturi și în mișcările trupului, prin care textul se transformă în viață, în sunete și acțiuni. Dansul este un mediu excelent pentru a exprima aceeastă luptă continuă a formelor.

Ungvári-Zrínyi Ildikó

Cronici

Teatrul gazdă a deschis festivalul, în afara concursului, cu premiera „Yerma” de Garcia Lorca, o montare în care spiritul iberic este transfigurat prin intermediul dansului. Echipa de realizatori a condensat la maxim partea vorbită a spectacolului, păstrând în scenariu doar liniile generale ale naraţiunii (Yerma, tânăra soţie a lui Juan din Fuentes, trăieşte drama de a fi stearpă, de a nu putea procrea, neîmplinindu-şi astfel condiţia de femeie). Partea dramatică a spectacolului este asigurată de scenariul coregrafic (András Lóránt), care preia întâietatea în planul mijloacelor de expresie artistică. Flamenco, dansul ataşat spiritualităţii spaniole tradiţionale, îşi dezvăluie forţa în interpretarea impecabilă a actorilor pietreni. Cine nu-i cunoaşte, ar jura că sunt dansatori profesionişti, iar performanţa le aparţine în egală măsură lor şi coregrafului care i-a antrenat în regim de cantonament. Pasiune, suferinţă, catarsis sunt stările pe care ritmurile îndrăcite şi tempoul bătăilor din palme le transmit către public. Dansul are capacitatea extraordinară de a contamina, iar „Yerma” cucereşte în primul rând prin această calitate. Regia lui Béres László se sprijină şi pe excelenta scenografie a lui Dobre Kóthay Judit, concepută cromatic pe triada negru, roşu, alb, având o simbolistică edificată pe un minimalism scenic: un pat central, un paravan reflectorizant pe post de fundal şi o imensă lună care veghează la desfăşurarea întregului.
(Oltiţa Cîntec, Tinereţea ca stare de spirit
EVENIMENTUL – REGIONAL DE MOLDOVA, 2010)

 

Să încep cu „Yerma”, un spectacol în formula teatru-dans, de un mare impact vizual. Ceea ce mi-a rămas întipărit pe retină este legat de o scenografie superbă, semnată de Dobre Kothay Judit, reprezentând o fântână care se vede ca printr-un hublou (în proiecţia de adâncime a unei imagini filmate). Fântâna e centrul satului, locul unde se adună oamenii, ca să vorbească şi să se împrospăteze, ne spune Lorca. Acolo se petrec cele mai importante acţiuni, e un punct nodal, ca o inimă. Fuente, chiar aşa se numeşte satul unde se petrece drama Yermei, tânăra femeie deznădăjduită că nu poate avea un copil. In ritmuri de flamenco, minunaţii actori ai Teatrului Tineretului, sub inspirata baghetă regizorală a lui Béres László, şi în coregrafia lui András Lóránt, configurează o lume pasională, închistată în prejudecăţi, pătimaşă, tulbure, având o forţă de atracţie magnetică. […]

(Carmen Mihalache, Tinereţea unui festival şi pofta lui de viitor
REVISTA ATENEU, 2010)

 

Galerie Foto