Diana Bădica, Cristian Ban și actorii au creionat împreună în scenariul spectacolului un model recognoscibil al copilăriei în comunism prin scanarea cu duioșie a universului microscopic al blocului, unitatea de măsură a vieții comuniste, mixând nostalgia cu umorul peste un țesut dramatic consistent.

Îmi place la regizorul Cristian Ban nu doar apetitul său pentru umor inteligent și fin, întrețesut într-o compoziție dramatică, ci și lipsa malițiozității. Comicul lui este relaxat, fără încrâncenare, uneori dublat de duioșie și de o caldă înțelegere (ca și alte spectaocle ale sale – Mobilă și durere, Nuntă în Oaș, MaMe).

Ce se mai vede în spectacolele lui Ban, inclusiv în Părinți, este plăcerea de a juca a actorilor, cu o bucurie resimțită până în ultimul rând din sală. Silvana Negruțiu în rolul mamei face o tranziție subtilă de la versiunea tânără, jucată cu auto-ironie, la cea matură, o femeie prea devreme responsabilizată pentru familie, împovărată de îngrijirile chinuitoare și suferința pentru copilul bolnav, făcând mereu eforturi, uneori nevăzute, de a se menține pe linia de plutire. Personajul se întunecă încet, disperarea sa se simte abia când cântă, intimidant de serios, hit-ul câștigător al Cerbului de Aur (Spune-mi, Monica Anghel).

Tatăl în viziunea lui Marius Florea Vizante este un personaj mai luminos, jovial, avid să găsească motive de bucurie, un pic ridicol, care surprinde atunci când devine cinic (mai degrabă în legătura cu politica decât cu problemele personale). Vizante ține bine personajul pe linia dintre comic și dramatic, fără să-l îngroașe, dimpotrivă, configurându-l în zona unei bunătăți simple și reducându-l încet la tăcere, îngenuncheat de pierderea copilului.

Ioana, personajul lui Teo Dincă, este o combinație de voci narative, atât a copilei, cât și a adultului care își rememorează copilăria, ceea ce face ca actrița să patineze continuu între prezent și trecut, între implicare și detașare, între comentariu și joc. Vocea naratoare subiectivă a Ioanei este dublată de încă una, obiectivă, a Mariei Alexievici, o muziciană cu real talent actoricesc. Pe lângă rolul de naratoare și cel de coordonatoare a momentelor muzicale, Maria Alexievici face și câteva personaje mici, dintre care cel al învățătoarei exasperate de serbarea școlară adorabil de dezlânată este antologic.

David Drugaru și Vlad Pânzaru joacă o serie variată de personaje, adulți și copii, jonglând cu staturile lor de Stan și Bran și în egală măsură cu resurse comice și dramatice. Echipa actoricească, selectată în umrma unui casting, s-a coagulat excelent pe scenă și asta se simte în organicitatea spectacolului.

Modul în care Cristian Ban folosește materialul literar este admirabil, cu o structură densă de elemente care se potențează reciproc, comicul cu duioșia, ironia netăioasă cu nostalgia, empatia cu ridicolul, având grijă să nu dea verdicte, să nu pună etichete, să nu simplifice și să nu îngroașe lucrurile. Părinți vorbește despre noi, dar mai ales despre generația părinților noștri, pe care au înfrânt-o dictatura comunistă și anii sălbatici ai capitalismului postcomunist. Deși umorul inteligent provoacă un râs sănătos în mare parte din spectacol, senzația finală, cel puțin a mea, a fost de tristețe pentru generația care nu a avut nicio șansă.

Oana Stoica / Scena9 / 23.05.2024